Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut în anul 580, în Constantinopol, şi a avut parte de o educaţie aleasă. În vremea maturităţii sale, credinţa cea una era atacată de erezia monotelită care pretindea existenţa unei singure voinţe în Hristos. Apogeul frământărilor a fost atins în urma unui decret al împăratului Eraclie, dat în 638, prin care se poruncea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos şi, dimpotrivă, cu toţii să mărturisească existenţa unei singure voinţe în El. Acum Sfântul Maxim se angajează cu toată puterea, fiind sufletul mişcării de apărare a credinţei celei adevărate. A fost prins şi, în 662, a fost adus la Constantinopol pentru audiere. Pentru că nu voia să tacă asupra adevărului pe care-l apăra, i s-a tăiat, în faţa mulţimii, limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. În acelaşi an, exilat pe coasta răsăriteană a Mării Negre, a trecut la Domnul.
Această scurtă incursiune în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul dorim să fie un temei pentru aprinderea dorului nostru de a cunoaşte ce putere de pătrundere în Sfintele Scripturi şi în adevărurile dumnezeieşti avea acest Părinte filocalic. Dăm, în continuare, doar câteva frânturi din adâncirile sale în Biblie. Ca ostaşi ai Domnului – care vrem să înţelegem Sfintele Scripturi în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – sufletul nostru vibrează de o sfântă emoţie când, luaţi de mână de mâna dreaptă a Sfântului Maxim, care avea să fie tăiată pentru cele ce le-a scris, intrăm în mina de aur a Bibliei şi învăţăm a o tâlcui după cum limba martirului lui Hristos, Maxim, a ştiut să o facă.
În vremea pe care o trăim, apărarea credinţei ortodoxe, adusă până la noi cu jertfe neînchipuite, cere aceeaşi mărturisire neînfricată ca a Sfântului Maxim. Mulţi, chiar din cei din fruntea Bisericii şi a Statului, au fost atunci împotriva lui. Mulţi şi azi se adună împotriva noastră. Să ne înarmăm deci cu vitejia Părinţilor.
Iată, o preafrumoasă meditaţie asupra minunii vindecării slăbănogului de 38 de ani, existentă în volumul II al Filocaliei româneşti, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pag. 172:
„Cel slăbănogit prin plăcerile trupului nu e în stare nici de lucrarea virtuţilor şi nu se mişcă uşor nici spre cunoştinţă. De aceea nu are nici om, adică gând înţelept, ca atunci când se tulbură apa să-l arunce în scăldătoare, adică în virtutea capabilă de cunoştinţă, care vindecă toată boala. Căci, suferind de moleşeală şi de nepăsare, tot amână aceasta şi, astfel, e luat pe dinain-te de altul, care-l împiedică să ajungă la vindecare. De aceea zace treizeci şi opt de ani în boală. Căci cel care nu priveşte creaţiunea văzută spre slava lui Dumnezeu, ca să-şi urce gândul cu evlavie spre cea inteligibilă, rămâne cu adevărat bolnav atâţia ani câţi s-au amintit mai sus. Fiindcă numărul treizeci, înţeles natural, însemnează firea sensibilă, precum, privit practic, însemnează virtutea cu fapta. Iar numărul opt, înţeles natural, arată firea inteligibilă a celor netrupeşti, precum, privit gnostic, arată teologia atotînţeleaptă. Cel ce nu e mişcat de acesta spre Dumnezeu rămâne olog până când, venind Cuvântul, îl învaţă pe scurt chipul vindecării, zicând: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă», adică îi porunceşte să-şi ridice mintea din iubirea de plăcere ce o leagă şi să-şi ia trupul pe umerii virtuţilor şi să plece la casa lui, adică la cer. Căci e mai bine ca tot ceea ce este inferior să fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ceea ce este superior să fie purtat de moleşeala celui inferior spre iubirea de plăceri“.
Noul Testament se ascunde în Legea Vechiului Testament. Predomină în gândirea Părinţilor filocalici înţelegerea duhovnicească a întâmplărilor şi a cuvintelor petrecute în umbra Legii. Iată, în continuare, doar câteva fragmente din acelaşi volum şi autor, de la paginile 174-175, tâlcuiri ce am dori să ne incite la împreună meditare:
„Arhiereul căruia i s-a rânduit să intre abia o dată pe an în Sfânta Sfintelor, înăuntrul catapetesmei, arată şi el că numai acela trebuie să se apropie, cu mintea dezbrăcată şi golită, de închipuirile referitoare la Dumnezeu, care a trecut prin curte şi prin Sfânta şi a ajuns la Sfânta Sfintelor, adică acela care a lăsat în urmă toată firea celor sensibile şi inteligibile şi s-a făcut curat de tot ce este propriu lucrurilor ce se nasc şi pier“.
„Marele Moise, înfigând afară de tabără cortul său, adică fixând afară de cele văzute voinţa şi cugetarea sa, începe să se închine lui Dumnezeu. Apoi, intrând în întuneric, adică în locul lipsit de formă şi de materie al cunoştinţei, rămâne acolo, iniţiindu-se în sfintele rânduieli.“
„Întunericul este starea fără formă, fără materie şi fără trup, care are cunoştinţa modelelor lucrurilor. Cel ce ajunge înăuntrul ei, ca un alt Moise, contemplă cu firea muritoare cele nevăzute. Prin aceasta, zugrăvind în sine frumuseţea dumnezeieştilor virtuţi, ca pe un desen uşor de imitat, în care se răsfrânge frumuseţea originară, coboară, înfăţişându-se pe sine celor care vor să-i imite virtutea şi arătând prin aceasta dragostea de oameni şi belşugul harului de care s-a împărtăşit.“
Tema despre Botez, expusă de Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia, vol. II, de la cap. 69 la 78, pe care o leagă de împlinirea poruncilor, – şi care a fost pe larg dezbătută de părintele profesor Vasile Mihoc în cartea «Naşterea de Sus», apărută nu de mult în editura noastră, dar prea degrabă epuizată – este în acelaşi fel prezentată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, în acelaşi volum II, la pagina 137:
„Dacă «Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă», după dumnezeiescul Apostol, pe de altă parte, «toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El» (Coloseni 2, 3), atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.“
La aceeaşi pagină, alte trei comori de învăţătură, izvorâte din Noul Testament, ne umplu de fierbinte dragoste după înţelegerea Bibliei în duhul cel curat al Bisericii:
„Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării. Căci, de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Dar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, te îngrijeşti de cele din jurul ţarinei, în care nu se află nimic altceva decât spini şi pălămidă.“
„De aceea zice Mântuitorul: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8). Deci Îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţi pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi, cu atât mai mult, cu cât vor spori curăţirea.“
„De aceea iarăşi zice: «Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie şi iată toate vor fi vouă curate» (Luca 12, 33; 11, 41). Adică nu vă mai îndeletniciţi cu lucrurile din jurul trupului, ci străduiţi-vă de vă curăţaţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea. Căci acestea, întinând mintea, nu o lasă să vadă pe Hristos, Care locuieşte în ea, prin harul Sfântului Botez.“
Părintele Dumitru Stăniloae, care a tradus aceste sfinte comori de învăţătură, remarcă într-o notă cu privire la textul din urmă că adeseori Sfinţii Părinţi folosesc alternativ termenii „minte“ şi „inimă“ şi chiar „duh“. Inima ar fi, după ei, un fel de centru al minţii, mintea fiind centrul omului. Marele teolog al Ortodoxiei româneşti ne trimite la Diadoh al Foticeii ce se află la finele Filocaliei, vol. I.
În rubrica următoare a comorilor patristice, ne vom adânci în câteva din gândurile de mare putere ale lui Diadoh al Foticeii.
Slăvit să fie Domnul!
Preot Petru RONCEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!