Cei mai mulţi dintre noi se cuvine să ne ostenim cu suspine pentru a primi naşterea din nou, nu să o căutăm prin trecutul vieţii noastre sau să programăm în mod artificial vreun moment „în care să facem saltul până la cer”, pentru ca mai apoi să avem siguranţa mântuirii.
Cine este omul născut din Dumnezeu despre care ne vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul mai ales în prima sa epistolă? Îl putem recunoaşte după semne. Vom aminti două dintre ele.
1. Cel născut din Dumnezeu biruie lumea, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Pentru a înţelege ce înseamnă aceasta, ne vom folosi de o întâmplare din Pateric. Un ucenic s-a dus la un bătrân şi i-a spus: „Postesc mult şi am învăţat bine Noul şi Vechiul Testament”. Apoi l-a întrebat: „Ce trebuie să mai fac?”. Bătrânul l-a întrebat: „Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?” „Nu, părinte!”, a zis. „Dar paguba o socoteşti ca pe o dobândă?... Dar sărăcia ţi s-a făcut ca bogăţie”. „Nicidecum!”, a răspuns acela. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nici nu ai postit, nici nu ai învăţat Noul şi Vechiul Testament, ci te înşeli pe tine. Mergi şi pune început bun, că nimic nu ai!”
A birui lumea înseamnă a fi mai presus de ea, nu printr-o morală permisivă şi prin închipuire; când defăimarea lumii ţi se face cinste şi când simplitatea materială îţi este ca bogăţie, abia atunci ai biruit lumea. Dar dacă zgârietura de pe maşina ta de lux şi amintirea unei jigniri îţi tulbură somnul nopţii, trebuie să fii mai potolit când vorbeşti despre naşterea din nou.
2. Cel născut din Dumnezeu trăieşte în lumea iubirii, ne mai spune Evanghelistul Ioan. Un soldat, fiind aprins de focul dragostei dumnezeieşti, nu s-a mai putut stăpâni, ci a părăsit cazarma şi s-a dus într-o peşteră să se roage. Când comandantul l-a chemat la interogator, el a răspuns: „Ard, domnule comandant, ard pentru Hristos! Ştiţi ce înseamnă să arzi?” (Sf. Paisie Aghioritul).Iubirea vrăjmaşilor, puterea de a duce defăimarea, flacăra iubirii care nu te mai lasă să-ţi afli odihna în lume sunt semnele naşterii din Dumnezeu. De aceea, imperativul arzător: „trebuie să vă naşteţi din nou!” este valabil şi pentru cei în viaţa cărora s-a petrecut o anumită înnoire duhovnicească, dar nu una desăvârşită.
În mod deplin, numai sfinţii sunt oameni duhovniceşti, înfiaţi şi născuţi din Dumnezeu; abia în viaţa lor aluatul înnoirii primit la Botez a cuprins toată viaţa lor. Te bucuri de orice om care se întoarce din amăgirea lumii la Dumnezeu, dar cât de mult te amărăşti când îl vezi că se încrede cu îndârjire în modul lui îngust şi trunchiat de a înţelege cărţile de alfabetizare pe care a reuşit să le citească! Cât de mult te îndurerezi când vezi că face din naşterea sa din nou criteriul absolut, mai presus de fire, deşi viaţa lui este una firească şi liniară, iar uneori nici atât.
Îi voi fi recunoscător lui Dumnezeu pentru uşurarea pe care mi-a dăruit-o în ceasurile de pocăinţă şi pentru toate stările de har din viaţa mea, dar nu voi îndrăzni să vorbesc despre naşterea mea din Dumnezeu ca despre un eveniment trecut, ci despre unul spre care năzuiesc. Aceasta este cugetarea celor care străbat drumul de la „baia naşterii celei de a doua” (botez) spre „vârsta deplinătăţii lui Hristos”.
Aceasta este predania ortodoxă – comoara ascunsă în ţarină. Pentru dobândirea ei trebuie „să vinzi tot ce ai”. Trebuie „să vinzi” ataşamentul sentimental faţă de orice ideologie, trebuie „să vinzi” părerea de sine şi siguranţa luciferică. Aceasta este mucenicia conştiinţei pe care nimeni nu o poate primi şi duce la capăt fără cutremur şi pietre despicate.
Preot Petru RONCEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!