Treziţi-vă cum se cuvine…

 Dacă este lucru de căpetenie trezirea din păcat şi chiar poate fi socotită într-un anume fel naştere din nou, este un lucru cel puţin la fel de important să pornesc într-o direcţie bună, după ce m-am trezit. Dacă m-am trezit din păcat şi pornesc pe o cale greşită, fără îndoială, trezirea nu mai are nici un preţ.

Starea de păcat a omului care se află pe calea cea largă ce duce la pierzare este asemănată cu somnul, cu orbia, iar uneori chiar cu moartea. Este lucru de căpetenie ca omul să fie trezit, să fie cutremurat, să fie înviat la viaţă. Fără această trezire, fără acest fulger de sus care să-i arate omului întunericul în care se află, care să-i arate rănile şi înstrăinarea de Dumnezeu, nu putem vorbi de viaţă duhovnicească. Omul care se află pe calea pierzării îşi amăgeşte mereu conştiinţa văzând în jurul său păcate mai mari şi mai multe decât cele din interiorul său. El se vede totdeauna mai bun decât mulţi din jurul lui şi de aceea îşi spune: „La urma urmei, nu sunt eu cel mai rău!” Şi iarăşi: „Văd în mine multe răutăţi, dar nu sunt eu singurul!”. Şi aşa se amăgeşte singur.

Sfântul Apostol Pavel scrie unor creştini botezaţi: „Este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13, 11-14)1 . Dacă somnul păcatului este o permanentă primejdie, lucrarea de trezire este totdeauna de mare însemnătate.

Trezirea omului din păcat rezolvă numai pe jumătate problema mântuirii. Cealaltă jumătate vine de la orientarea pe care o ia după ce s-a trezit. Multă vreme mi-am spus: „Oastea Domnului (mişcare de trezire şi înviorare în popor) este ca un fluviu care se îndreaptă direct şi precis spre Împărăţia lui Dumnezeu”. Mai târziu, după ce am aprofundat temeinic învăţătura despre Biserică şi despre mântuire, mi-am dar seama că ceea ce numeam „comparaţie fericită şi inspirată”, de fapt era o stricare a învăţăturii despre Biserică şi mântuire.

Ar fi mai mult decât mulţumitor să putem spune: „Oastea este ca un râu care se varsă în fluviul Bisericii, iar fluviul Bisericii ne poartă spre Împărăţia lui Dumnezeu”. Fără îndoială, Oastea are albia ei, de la cultura străzii şi a păcatului până la cultura terapeutică şi sfinţitoare a Bisericii. Mijloacele de trezire nu sunt identice cu mijloacele de vindecare. Mijloacele de trezire variază de la epocă la epocă, de la misionar de misionar, dar mijloacele de vindecare sunt statornice şi neschimbate. A înlocui mijloacele de vindecare „canonizate” în Biserică cu mijloacele de trezire şi înviorare este o mare confuzie. O cântare religioasă cântată cu jale şi-n acordurile instrumentelor muzicale mă poate sensibiliza şi trezi, dar vindecarea deplină vine din altă parte.

„Treziţi-vă cum se cuvine…” (I Cor 15, 34).

Preot Petru RONCEA

1 Aceasta nu înseamnă că înainte de trezire, omul este „mai rău decât piatra şi decât lemnul”, aşa cum spun protestanţii, nu înseamnă că omul nu este vinovat şi responsabil pentru fapte sale, pentru că, într-un anumit grad, toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu, măcar atât cât să facă diferenţa dintre rău şi bine (cf. Rom 2, 14-15). De asemenea, este important să înţelegem că cei care s-au bucurat de o bună creştere şi educaţie încă din copilărie – ca în cazul Fecioarei Maria sau a prorocului Samuel şi a altora asemenea lor –, deşi au cunoscut şi ei anumite praguri, frământări şi decizii, viaţa lor a fost o creştere fericită, fără să fie nevoie de o trezire cutremurătoare.