Evanghelia de Duminică: ”Luminătorul trupului este ochiul”.

Lumina ochilor şi lumina sufletului
 

 Cât de scumpi ne sunt ochii şi vederea. Pentru toţi banii şi toate bogăţitle lumii nu ne-am da ochii şi vederea. Tot aşa de scumpă trebue să ne fie si vederea, lumina cea sufletească. Şi lumina noastră cea sufletească aceasta este: ”Eu sunt lumina lumit — a zis Iisus — tot cela ee vine după mine nu va umbla în întuneric”…, dar noi um-blăm în întuneric de păcate şi purtări slabe şă aceasta este o dovadă că ni s’au stricat ochii cei sufleteşti şi vederca cea sufieteasă. Patimile cele rele şi păcatale sunt tot atâtea boli care ne strică vederea şă ochii sufletului nostru. Chipul de mai sus ne arată pe un bolnav de ochi cum îngenunghiază înaintea lui Iisus şi cere tămăduire. Îngenunchează şi tu cetitorule înaintea lui Iisus cu ochii sufletului tău orbiţi de patimi şi cu vederea ta cea sufictească stricată de păcate şi îți cere de la El tămăduire.

Pr. Laurian Tomotaş - Predică la Duminica a II -a după Rusalii ( a Sfinților Români )- 21 iunie 2020

Chemarea celor dintâi ucenici la apostolat – Predica părintelui Constantin Galeriu

Predică rostită în Duminica Sfinților Români. Duminica a II-a după Rusalii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Ne împărtăşim din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei:

În vremea aceea Iisus Hristos, “pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4, 18-23).

În acest puţin în cuvinte text al dumnezeieştii Evanghelii e întreaga plinătate şi adâncime: Hristos şi omul pe care îl cheamă să meargă după El.

Chemarea primilor ucenici

de Pr. Noël Tanazacq

A doua duminică după Rusalii, Matei 4, 18‑23

Alegerea acestei pericope la începutul timpului de după Rusalii poate părea surprinzătoare, pentru că este vorba despre o Evanghelie cu caracter „istoric”, care se înscrie în istoria mântuirii şi ne‑am aştepta să o găsim mai degrabă între teofanii şi la începutul ciclului pascal. La prima citire, pare uşor de înţeles. Şi totuşi, aceasta nu e decât o aparenţă, căci s‑ar părea că există o contradicţie între Sf. Matei şi Sf. Ioan, care relatează o primă întâlnire a lui Hristos cu Andrei şi cu Petru, pe malul Iordanului, în comunitatea din jurul Sf. Ioan Botezătorul.

Înainte de a aborda această dificultate, trebuie să resituăm evenimentul în contextul său.  Suntem la începutul vieţii publice a Domnului, care tocmai a petrecut 30 de ani la Nazaret, pregătindu‑Se pentru misiunea Sa – ca om – în tăcere şi discreţie. Primul său act public a fost de a merge în Iudeea, pentru a Se boteza de către Ioan în Iordan şi pentru a se arăta ca Mesia – Hristos. Apoi îl biruie pe Satan, ca om, în timpul ispitirii sale în pustiu. Se întoarce apoi în Galileea¹, dar părăseşte Nazaretul, pentru că aici nu este primit ca proroc (Lc 4, 16‑30), şi pleacă să se instaleze definitiv la Capernaum², pe malul Mării Galileii (Mt 4, 13‑16). În acest moment începe să predice.

Duminica Sfinţilor Români | Sfinţii din neamul nostru care au fost canonizaţi (date de prăznuire)

 

Cei peste 100 de sfinți străromâni și români trecuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt pomeniți după cum urmează:

Ianuarie:

(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calopodești;

Sfântul Antipa de la Calapodești este singurul român athonit prăznuit de Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă și Sfântul Munte Athos. S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău. Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a fost trecut în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 și este sărbătorit la 10 ianuarie în fiecare an.

 citește în continuare:https://basilica.ro/sfintilor-romani-rugati-va-pentru-noi/

Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el.

Predică la Duminica a 2-a dupa Rusalii (a sfintilor romani.)

Predica Sf. Nicolae Velimirovici.

Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre ? Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre ? Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.

Noi îndrumări bisericești care se aplică din data de 17 iunie 2020

Având în vedere că, din 17 iunie 2020, o serie de limitări și interdicții care privesc viața cetățenilor încetează, în consultare cu autoritățile de stat competente, Patriarhia Română transmite următoarele îndrumări către unitățile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române din țară, privind participarea credincioşilor la sfintele slujbe în interiorul şi în exteriorul lăcaşurilor de cult: 

I. Accesul credincioşilor în lăcașurile de cult 

1. Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe liturgice din timpul săptămânii, din duminici şi sărbători, se săvârşesc în interiorul bisericii, accesul realizându-se în așa fel încât între credincioși să fie o distanță de 2 m în orice direcție (4 mp pentru fiecare credincios). Dacă numărul credincioşilor este mai mare decât spațiul interior disponibil, ceilalți credincioşi vor asculta slujba stând în exteriorul bisericii, slujba fiind transmisă la difuzoare sau clericii vor săvârşi slujba în aer liber (în curtea bisericii).

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).

Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Despre Biserică

Eclesiologia (sau ecleziologia) este învăţătura despre Biserică, sau, în teologia de şcoală, acea ramură sau disciplină a teologiei care tratează despre Biserică.[1]

Când rostim cuvântul “Biserică” în mintea creştinilor apar diferite înţelesuri sau sensuri ale ei. Astfel, cuvântul “Biserică” are patru înţelesuri.

”Primiți pe preoți! Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă!”

De câte ori trebuie să te spovedești? Sfinții Părinți spun că de cel puțin patru ori pe an, în cele patru Posturi. Ori acum, văzând cum s-au înmulțit păcatele, căderile, ispitele, noi recomandăm de mai multe ori, dar minim de patru ori. Dacă ai făcut un păcat mare, ai o nenorocire, să te duci repede la părintele, să te duci atunci.

PENTRU GÂNDURILE CELE DE HULĂ CARE VIN ÎN INIMA OMULUI

ÎNTREBARE1(Dintre ale lui Anastasie Sinaitul, puţin schimbată.)

 1. Oare, de unde se întâmplă de vin şi intră în inima omului, fără de voia şi învoirea lui, nişte gânduri rele, necurate şi hulitoare spre însuşi Domnul Dumnezeu şi spre Preacurata şi pururea Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu şi spre sfinţii lui Dumnezeu, în vremea rugăciunii şi în vremea cuminecării cu Sfintele Taine? Pentru care mulţi au căzut întru deznădăjduire, socotindu-se pe sine fără Dumnezeu şi mai răi decât păgânii şi decât dobitoacele cele necuvântătoare, atât de mult, încât de aceea nici creştini nu se mai socoteau a fi şi mulţi de această supărare s-au oprit de la Sfânta Împărtăşire. Unii au vrut ori să sară în apă să se înece, ori într-alt chip să se omoare, socotindu-se că ei nu mai au iertare de păcatul acesta, nici nu mai este nădejde de mântuirea lor, pentru că au hulit pe însuşi Domnul Dumnezeu, aducându-şi aminte şi socotind cuvântul Domnului ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice: tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în acest veac, nici în veacul ce va să fie. Deci, de unde vin în inima omului nişte gânduri rele şi spurcate şi hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fără voia omului? Şi în ce chip poate omul să se izbăvească şi să scape de pieirea acelor gânduri pierzătoare de suflet?

Iubirea nebuna a lui Dumnezeu (II)

2. INSUFICIENŢELE ATEISMULUI

Ateismul produce un argument clasic: cunoaşterea lui Dumnezeu presupune darul credinţei, pe care nici un ateu nu l-a primit. Ori, cuvântul Evangheliei conform căruia lumina lui Hristos “luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan l, 9) răspunde acestei obiecţii, arătându-ne că simplul refuz de a conferi raţiunii puterea exclusivă asupra întregii cunoaşteri operează în spiritul omenesc o deschidere capabilă să presimtă, cel puţin, misterul “alterităţii” lui Dumnezeu. Potrivit lui Pascal, ruptura echilibrului provine din “două excese: a exclude raţiunea, sau a nu admite decât raţiunea”, iar Chesterton notează, în „Sfera şi Crucea”, că “nebunul a pierdut totul, în afară de raţiune”. Dacă păstrăm doar raţiunea, refuzînd intuiţia, imaginaţia şi supraconştiinţa contemplativă, ne situăm unilateral pe planul obiectivat al conceptelor. O asemenea abstracţiune cerebrală nu va atinge niciodată sfera Transcendentului, a Fiinţei vii care este Dumnezeu. Ea ar nega cel mult o doctrină teologică, un sistem filosofic, un concept – lucruri fără importanţă, căci sînt situate dincoace de misterul divin.

Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

1. REALITATEA ATEISMULUI

Suferinţa nevinovaţilor constituie un dosar împovărat în care tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa intervenţiei sale devin proba unui eşec. În piesa lui Sartre, Goetz strigă: “Oare mă auzi, Dumnezeule surd”? Iar dacă Dumnezeu tace, cum va putea omul să-L asculte? Şi oare tăcerea lui Dumnezeu în istorie nu e semnul că El este absent, sau poate chiar inexistent? Toate “făgăduinţele neîmplinite” vorbesc despre ineficacitatea existenţială a religiei.

La vârsta maturităţii, spiritul critic gîndeşte asupra destinului uman şi descoperă în aspiraţiile religioase alibiul propriilor sale scăderi. Muncit de singurătate şi de probleme insolubile, omul îşi exercită funcţia fabulatorie, îl inventează pe Dumnezeu, face din el “plomba” ignorantelor omeneşti şi lansează ipoteza unei explicaţii ultime pe lumea cealaltă. Azvârlit într-o lume aparent ostilă şi absurdă, omul cedează şi caută să evadeze înspre un orizont mai mângâietor. Visarea efectivă şi teama în faţa realităţii determină în el atitudinea retractilă despre care vorbeşte Freud, fugă spre pîntecul matern, înspre arhaitate şi nivelele prelogice: “Sînt asemeni unui copil în pântecul mamei sale şi nu doresc deloc să mă nasc. Îmi e suficient de cald în locul în care mă aflu”, mărturiseşte scriitorul rus Rozanov.

Dacă-L iubeşti pe Hristos, Îl vei propovădui – Îl vei mărturisi.

Iubiţii mei, voi încerca să tâlcuiesc în cuvinte simple acest cuvânt al Evangheliei, cu nădejdea că există urechi gata să primească sămânţa cea cerească.

Ce înseamnă aceste cuvinte? Dacă-L iubeşti pe Hristos, Îl vei propovădui – Îl vei mărturisi. Şi dacă tu Îl mărturiseşti, te va mărturisi şi El înaintea Tatălui Său celui Ceresc; altfel şi El se va lepăda de tine.

Când a spus aceste cuvinte Hristos? Le-a spus apostolilor Săi mai înainte de a-i trimite la propovăduire. Lăsaţi mrejele, a spus, şi mergeţi pretutindeni să propovăduiţi Evanghelia. Vă vor izgoni, veţi suferi chinuri, veţi fi ca nişte oi în mijlocul lupilor…

Omul duhovnicesc primeşte sfaturile şi îndemnurile tuturor sfinţilor Lui

Sfântul Apostol Pavel avea trei griji care par mai deosebite de celelalte multe, şi anume:

– grija pentru fraţii şi rudele lui după trup, cărora le dă importanţă deosebită, până la dorinţa de a fi el despărţit de Hristos, numai ca ei să se mântuiască (cf. Rom 9, 3);

– grija pentru toate Bisericile, făcându-se slab cu cel slab, arde pentru cel care cade în păcat, plânge şi se roagă pentru fiecare păcătos (cf. II Cor 11, 28-29). Şi a treia care pare să-l ardă mai mult este

– temeiul învăţăturii sănătoase. Împotriva învăţăturilor stricăcioase, ca şi a celor ce lucrau la destrămarea unităţii creştine în Biserica lui Hristos el lupta cu mai multă dârzenie (cf. Fapte 20, 17-38).

Sunt părinţi care dorm liniştiţi, în timp ce copiii lor hoinăresc pe străzi, prin cele localuri, la cafele, la petreceri, în părtăşii vinovate, în distracţii lumeşti neîngăduite. Fete tinere petrec nopţile pe băncile parcurilor, hoinărind pe străzi în părtăşia băieţilor stricaţi, şi părinţii dorm liniştiţi în patul lor. Când vin sau când pleacă nici nu sunt întrebaţi, ca să ştie ceva de rostul lor. Aceştia sunt părinţii care nu se amestecă nici în bine, nici în rău în treburile copiilor lor. O, ce dureros că satana pălmuieşte şi batjocoreşte cum îi vine pe aceşti copii şi nimeni, nici chiar părinţii lor, nu le iau apărarea.

Iubirea nu face rău aproapelui

Iubirea nu face rau aproapelui “Ci este implinirea legii” (Rom. 13,10)… Viata-i o bucurie, dar bucuria nu ne este intotdeauna viata. Ceea ce ne impiedica sa fim cu adevarat bucurosi sunt aceste excese de superficialitate de care dam dovada. Traim si ne comportam cu o usurinta care de multe ori atinge ingrijorarea. Atat noi ca Slujitori ai Domnului, cat si Dumnezeu, vrem sa iubiti si sa fiti iubiti! Dar tot ce faceti sa fie spre folosul vostru si spre slava Domnului.

Sf. Cosma Etolianul despre iubirea vrăjmașilor

Mai întâi, fraţii mei, vreau să vă spun să luaţi aminte la toate noimele Sfintei Evanghelii, pentru că toate sunt diamante, comoa­ră, bucurie, veselie, viaţă veşnică şi mai ales la cele privitoare la Preacuratele Taine. Să ne gândim ce a făcut Hristos al nostru. Nu a ţinut ură şi duşmănie asupra vrăjmaşului Său Iuda, ci, aşa cum i-a împărtăşit pe cei unsprezece Ucenici, prietenii Săi cei buni, tot astfel l-a împărtăşit şi pe el.

Era un om pe nume Saprichie, care postea totdeauna, se ruga, căsătorea femei sărace, zidea biserici şi mănăstiri, nu fura niciodată, ci iubea dreptatea. Era şi un altul, pe nume Nichifor, care nu făcea bine niciodată, ci fura, nedreptăţea lumea, se des­frâna şi toate relele le făcea. A omorât mulţi oameni şi chiar şi pe fratele lui Saprichie. Într-o zi împăratul a trimis oameni să-l aducă pe Saprichie la el şi i-a spus: „Leapădă-te de Hristos şi închină-te idolilor!” El i-a răspuns: „De Hristos al meu nu mă voi lepăda niciodată”.

Care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om?

“Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.

Intr-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, şi aceasta fac ca mulţi să-si piardă sensul existenţei, să-si piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa si dezinteresul. Câţi nu zic: Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Să uiţi nu înseamnă să ierţi

Suntem încon­juraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea - putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: "Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!", putem noi oare adăuga: "pentru că merităm"? Niciodata. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.

Căută mereu să-i fii bineplăcut lui Dumnezeu

În tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufletul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamnne, în ziua  aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta*' (Din doxologia de la Utrenie).

Dacă te speli sau te îmbăiezi,  zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai decât zăpada mă vei albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate,  gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.