Chemarea primilor ucenici

de Pr. Noël Tanazacq

A doua duminică după Rusalii, Matei 4, 18‑23

Alegerea acestei pericope la începutul timpului de după Rusalii poate părea surprinzătoare, pentru că este vorba despre o Evanghelie cu caracter „istoric”, care se înscrie în istoria mântuirii şi ne‑am aştepta să o găsim mai degrabă între teofanii şi la începutul ciclului pascal. La prima citire, pare uşor de înţeles. Şi totuşi, aceasta nu e decât o aparenţă, căci s‑ar părea că există o contradicţie între Sf. Matei şi Sf. Ioan, care relatează o primă întâlnire a lui Hristos cu Andrei şi cu Petru, pe malul Iordanului, în comunitatea din jurul Sf. Ioan Botezătorul.

Înainte de a aborda această dificultate, trebuie să resituăm evenimentul în contextul său.  Suntem la începutul vieţii publice a Domnului, care tocmai a petrecut 30 de ani la Nazaret, pregătindu‑Se pentru misiunea Sa – ca om – în tăcere şi discreţie. Primul său act public a fost de a merge în Iudeea, pentru a Se boteza de către Ioan în Iordan şi pentru a se arăta ca Mesia – Hristos. Apoi îl biruie pe Satan, ca om, în timpul ispitirii sale în pustiu. Se întoarce apoi în Galileea¹, dar părăseşte Nazaretul, pentru că aici nu este primit ca proroc (Lc 4, 16‑30), şi pleacă să se instaleze definitiv la Capernaum², pe malul Mării Galileii (Mt 4, 13‑16). În acest moment începe să predice.

Atunci, „pe malul Mării Galileii”³ (Mt 4, 18 şi Mc 1, 16), Iisus cheamă pe primii patru ucenici, eveniment raportat de către cele trei Evanghelii Sinoptice. Istorisirile lui Matei şi Marcu (adică ale lui Petru, care este unul dintre participanţii la această scenă) corespund, în timp ce aceea a lui Luca este destul de diferită şi comportă un eveniment foarte important, care este pescuirea minunată⁴. Totul începe aproape banal: Domnul se plimbă pe malul lacului; vede doi pescari care aruncau „mreaja”⁵, doi fraţi: Simon⁶ şi Andrei. El îi cheamă: „Veniţi după mine [„urmaţi‑mă”, adică veniţi în urma Mea] şi vă voi face pescari de oameni”. Aici recunoaştem minunata pedagogie a lui Hristos: El pleacă de la ceea ce este concret, material, văzut, pentru a ne duce la înţelesul duhovnicesc, invizibil. Pescarii lasă totul (barca şi plasele) şi‑L urmează. Îl cred pe cuvânt. Apoi Domnul merge puţin mai departe şi vede altă barcă cu doi fraţi, Iacob şi Ioan, care „descurcau mrejele”, cu tatăl lor, Zebedeu, şi cu nişte muncitori (zilieri). Îi cheamă şi pe Iacob şi Ioan, care lasă totul (pe tatăl lor dimpreună cu muncitorii, barca, plasele) pentru a‑L urma. De la Sf. Luca ştim că Iacob şi Ioan erau tovarăşii lui Simon. Cu toţii aveau o mică afacere familială, al cărei patron era Simon⁷.

Înainte de a ajunge la problema dificilă a prezenţei acestor persoane în preajma – şi probabil în comunitatea – lui Ioan Botezătorul, trebuie să măsurăm bogăţia simbolică şi duhovnicească a acestui eveniment.

Hristos ar fi putut să facă totul absolut singur. Nu are nevoie de nimeni, pentru că e Dumnezeu. Dar nu a făcut aceasta: a ales şi a chemat pe ucenici ca să‑I fie împreună‑lucrători. Dumnezeu vrea ca Omul să lucreze dimpreună cu El⁸: este ca un tată care se bucură să‑i antreneze pe copii în lucrarea Sa. Sinergia este permanentă. Însuşi locul în care Domnul îi cheamă pe primii Săi ucenici (tetrada întemeietoare, în sânul căreia se va forma „triada apostolică”, Petru, Iacob şi Ioan) are un înţeles simbolic: este vorba de ţărmul Mării Galileii. O mare este un loc întunecos, fără aer şi fără lumină, e agitată de furtuni. Această mare simbolizează lumea căzută, care a pierdut Duhul Sfânt, Cel care ne dă suflare de viaţă şi care ne călăuzeşte către lumina lui Hristos. Chiar şi meseria apostolilor este simbolică: va trebui să‑i scoată pe peştii‑oameni din adânc cu plasa Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine sunt aceşti primi patru ucenici? Sunt nişte oameni simpli, oameni din popor şi nu oameni „mari”, nişte lucrători (câştigându‑şi pâinea cu lucrul mâinilor lor). Nu sunt nici bogaţi, nici cultivaţi. Dar acest lucru îi va deschide către har: când Sfântul Duh va vorbi prin gura lor, cei care vor auzi vor şti că nu vorbesc de la ei înşişi, ci cuvintele lor vin de la Dumnezeu⁹. Nu sunt puternici nici prin naştere, nici prin bani, nici prin cultură, dar sunt cinstiţi şi buni: sunt nişte oameni cumsecade, nişte oameni de bine. Vom vedea mai departe că vor avea şi ei slăbiciuni şi lipsuri, ca toate fiinţele omeneşti, dar vor rămâne mereu oameni drepţi şi integri (în afară de Iuda): apostolii sunt suflete curate. Cea mai mare calitate a lor este că L‑au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, adică au fost „ca şi copiii”.

Trebuie să adăugăm că sunt în acelaşi timp „fraţi” şi „tovarăşi”. Sunt fraţi după trup între ei, doi câte doi. Domnul va insista mult pe fraternitate („Nu aveţi decât un singur Tată şi sunteţi toţi fraţi”, Mt 23, 8‑9), care va fi una dintre temeliile Bisericii. Şi aceste două perechi de fraţi sunt tovarăşi în fapte, asociaţi: este vorba de o fraternitate după duh, şi nu după trup.

Sunt şi diferiţi: Petru era căsătorit şi avea copii (Domnul o va vindeca pe soacra lui, şi una  dintre fiicele sale va fi sfântă), ca şi Andrei, probabil; Ioan era fecior, asemenea, probabil, şi Iacob. Ei reprezintă omenirea aşa cum este ea. Nu există cale unică în Biserică: fiecare are locul său.

Trebuie să precizăm, în sfârşit, că sunt „Galileeni”: nu există termen mai peiorativ pentru a numi pe cineva în gura evreilor din Iudeea! „Galileea neamurilor”, moştenitoare a Regatului de la Miazănoapte, pământ amestecat (fuseseră acolo numeroşi coloni asirieni şi chaldeeni), unde se vorbea cu accent, era dispreţuită de evreii din Ierusalim¹⁰. Hristos o va alege tocmai pentru că reprezintă lumea căzută, cei pe care a venit să‑i mântuiască.  

După chemarea Domnului, au lăsat toate pentru a‑L urma. E un lucru care se cere analizat.  Vedem în urmarea Evangheliei că ei vor continua să predice (mai cu seamă după Înviere) şi să‑şi vadă familiile (Petru se va duce la Capernaum, cu soţia şi soacra sa; se vorbeşte în continuare despre Zebedeu şi soţia sa, Salomeea, părinţii lui Iacob şi ai lui Ioan). Nu trebuie să avem despre această „chemare” o viziune romantică („las toate…”) sau pseudo‑mistică, în spiritul vocaţiilor sacerdotale din secolul al XIX‑lea în lumea romano‑catolică. Apostolii vor trăi împreună cu Rabbi Ieshouah la Capernaum, Îl vor urma adesea în misiunile Sale de evanghelizare, dar nu tot timpul¹¹, şi nici mereu cu toţii împreună. Dar aceasta nu‑i va împiedica să păstreze legătura cu familiile lor şi cu societatea (cel puţin până la Cincizecime: pe urmă vor merge să evanghelizeze lumea întreagă, şi atunci vor lăsa cu adevărat toate). Nu este vorba despre o comunitate care ascultă de reguli stricte de viaţă, de o „organizare”, ci despre nişte ucenici la şcoala unui Învăţător. Apostolii învaţă privind la viaţa Dascălului dumnezeiesc şi ascultându‑L. Este vorba despre o transmitere vie a adevărului, împărtăşind viaţa Celui care este Adevărul. Iisus nu se poartă deloc ca un „guru”: nu se leagă niciodată de oameni la nivel personal, Îi iniţiază mereu pe apostoli în tainele libertăţii şi ale responsabilităţii. Dumnezeu îl face pe om liber: nu îl întemniţează niciodată. Colegiul apostolic este o frumoasă prefigurare a Bisericii. Hristos nu va lăsa „reguli” precise, ci va transmite un duh al lucrurilor şi al vieţii. Biserica apostolică, următoarea Colegiului apostolic, nu va fi o „organizaţie”, ci un mod de viaţă, un duh. De fapt, este vorba despre o viaţă după Duhul Sfânt, mai mult decât de o structură religioasă. Biserica este mai întâi şi înainte de toate lăuntrică şi duhovnicească, la fel ca Împărăţia lui Dumnezeu pe care o vesteşte.

Să ne referim în sfârşit la ultimul aspect, care este dificil din punct de vedere istoric, şi anume contradicţia aparentă între istorisirile Evangheliilor sinoptice şi ale Sfântului Ioan, care relatează primele întâlniri ale lui Hristos cu viitorii Săi ucenici în comunitatea Sfântului Ioan Botezătorul.

Citim la Sfântul Ioan că, imediat după Teofanie, Ioan Botezătorul a spus la doi ucenici ai săi arătându‑le pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, pe care ultimii Săi ucenici L‑au urmat până unde locuia. Însă era vorba despre Andrei, care mai apoi l‑a întâlnit pe fratele său Simon şi l‑a adus la Iisus, iar Acesta l‑a numit „Chefa” (Petru)¹². A doua zi l‑a întâlnit pe Filip, care era din aceeaşi cetate ca şi Andrei şi Petru, Betsaida Galileii (Ioan 1, 35‑51). Iar după biblişti, este probabil ca Ioan să fi fost şi el un ucenic al lui Ioan Botezătorul (este singurul care istoriseşte aceste întâlniri).

Atunci, dacă Domnul îi întâlnise deja la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, de ce cele trei Evanghelii sinoptice istorisesc chemarea primilor ucenici din Galileea ca şi cum ar fi fost vorba despre prima lor întâlnire, întâmplătoare? Există cel puţin două răspunsuri posibile, care nu sunt de aceeaşi natură.

Întâlnirea de pe malul Iordanului nu este raportată decât de Sfântul Ioan. Însă noi ştim că el şi‑a scris Evanghelia mult după ceilalţi trei, şi în general nu a spus din nou ceea ce fusese deja spus, ci a completat. Cu toate acestea, dacă Matei şi Luca puteau ignora acest lucru, Marcu nu putea, pentru că este vorba despre Evanghelia lui Petru. Deci trebuie să cercetăm mai cu luare‑aminte.

Ioan Botezătorul era înainte‑mergătorul lui Hristos, el a făcut mai mult decât să‑I pregătească drumul. Apostolii nu au fost chemaţi de către Ioan Botezătorul: au fost chemaţi de Hristos, adică de Dumnezeu. Trebuia evitată orice confuzie, cu atât mai mult cu cât Ioan Botezătorul era vărul lui Hristos: Biserica nu este o chestiune de familie. Putem adăuga că întâlnirea din Iudeea este o întâlnire personală (pentru Andrei şi Petru nu există „chemare”)¹³, pe când chemarea din Galileea este de natură eclezială: chemând pe primii patru ucenici, Hristos pune prima temelie a Bisericii. Acest lucru este confirmat de legătura simbolică dintre Iudeea şi Galileea. Iudeea, şi mai ales Ierusalimul – unde se găseau Arca legământului şi Templul – simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu, iar Hristos va săvârşi acolo toate marile evenimente ale mântuirii, ca mare preot în veac¹⁴ (naşterea, botezul, patima, moartea, învierea şi înălţarea la ceruri). Dar Galileea reprezintă „lumea”, lumea căzută („Galileea neamurilor”), iar Domnul a venit să „caute şi să mântuiască pe cei căzuţi”. Aici va trăi şi va predica. Şi aici va da Apostolilor Săi porunca de a „merge să înveţe lumea întreagă şi de a boteza neamurile”. Trebuia deci ca misiunea Sa să înceapă în Galileea şi ca Apostolii Săi să fie de fel de acolo şi să fie chemaţi acolo de Hristos. De aici faptul că Matei, Marcu şi Luca nu fac aluzie la întâlnirea la Ioan Botezătorul, care avea un caracter personal. Dar acest lucru ne îngăduie şi să înţelegem de ce chemarea Domnului în Galileea pare atât de evidentă pentru Evangheliile sinoptice. Primii patru Apostoli chemaţi de către Rabbi sunt cei care deja L‑au întâlnit în Iudeea şi cărora Ioan Botezătorul le‑a spus, arătându‑L: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 35). 

Părintele Noël TANAZACQ

Note:

1. După Sf. Ioan, merge imediat după aceasta la Nunta din Cana „cu ucenicii Săi” (In 2, 2), eveniment foarte greu de situat în cronologie la începutul vieţii publice a lui Hristos.

2. Capernaum (= „oraşul lui nahum”, adică al mângâierii): oraş important de pe ţărmul de nord al Mării Galileii, aflat între Betsaida şi Ghenizaret.

3. Pe care Sf Luca o numeşte „lacul Ghenizaret”, după oraşul care se găseşte la câţiva km la sud de Capernaum. Se mai numeşte şi „Lacul Tiberiadei”.

4. În ceea ce priveşte Pescuirea minunată, trimit la articolul meu din Apostolia nr. 6, sept. 2008.

5. Mreaja este o plasă conică de care sunt agăţate greutăţi şi care se aruncă în apă pentru a prinde peştele, luându‑l oarecum prin surprindere. Desigur, plasa trebuie scoasă repede, iar pentru aceasta e nevoie de mai multe braţe.

6. Matei adaugă: „care se numea Petru”, o aluzie la întâlnirea de la Ioan Botezătorul: a se vedea mai departe.

7. Andrei şi Simon sunt din Betsaida, care este un sat de pescari aflat chiar la capătul din nord al lacului, dar de cealaltă parte a Iordanului (care se varsă în lac), la aproximativ 5 km de Capernaum. Se poate trage concluzia că Iacob şi Ioan locuiau şi ei în Betsaida sau într‑un sat apropiat.

8. După cum spunea episcopul Ioan de Saint‑Denis (1905‑1970) în frumoasa sa tâlcuire la Tatăl Nostru: „lui Dumnezeu Îi place să lucrăm împreună cu El” (Technique de la prière / „Manual de rugăciune”, 1959, p. 162).

9. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au subliniat acest lucru, sprijinindu‑se pe Sf. Pavel, la I Cor. 1, 27, care se gândea probabil la apostoli, dar fără a‑i numi. A se vedea mai ales Sf. Efrem Sirul în al său Comentariu la Diatessaron (IV, 18. S.C. n° 121, p. 104).

10. Slujitoarea care păzea casa marelui preot avea să‑i spună lui Petru: „Şi tu eşti galileean, până şi vorba ta te dă pe faţă”. În limbaj familiar, s‑ar putea spune că sunt un soi de „ţopârlani”. În vremea aceea se râdea de primii creştini poreclindu‑i „secta Galileenilor”.

11. Sunt mai multe pasaje din Evanghelie în care vedem pe Hristos mergând şi lucrând de unul singur.

12. Se întâmpla adesea ca Hristos să schimbe numele unui apostol sau al unui ucenic, pentru că „vedea” cine este el cu adevărat, şi să‑i dea un nume profetic (aşa a fost cu Iacob şi cu Ioan, pe care Domnul avea să‑i numească Fiii tunetului (Boanerghes), sau cu Levi, care avea să devină Matei. Deci acest lucru nu este ceva specific lui Simon. Hristos îl numeşte „Chefa” (din evreiescul kephah, stâncă) înainte de a‑l fi chemat ca apostol, prorocind că într‑o zi avea să facă o frumoasă mărturisire de credinţă („Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, Mt 16, 16). Pe această piatră, această credinţă dăruită lui Simon de către Tatăl cel ceresc (Mt 16, 17), Hristos va zidi Biserica Sa.

13. Cu excepţia lui Filip, care a fost chemat încă din Iudeea (Ioan 1, 43), dar nu este menţionat în Galileea.

14. „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala [adică rangul] lui Melhisedec” (Ps.110 [109], 4, citat întocmai de către Sf. Pavel la Ev 5, 6 şi 7, 17).