Despre Biserică

Eclesiologia (sau ecleziologia) este învăţătura despre Biserică, sau, în teologia de şcoală, acea ramură sau disciplină a teologiei care tratează despre Biserică.[1]

Când rostim cuvântul “Biserică” în mintea creştinilor apar diferite înţelesuri sau sensuri ale ei. Astfel, cuvântul “Biserică” are patru înţelesuri.

Un prim înţeles este cel general, de religie creştină (Matei 16,18). Se zice adeseori Biserică în loc de religie creştină şi religie creştină  în loc de Biserică. Al doilea înţeles e teologico-duhovnicesc, mistic : Biserica e trupul lui Hristos(Efeseni 1,22-3; Coloseni 1, 24). Iisus Hristos e capul Bisericii, Biserica e trupul lui Hristos şi creştinii sunt membrele sau mădularele Bisericii. Înţelesul al treilea este liturgic: Biserica e casa lui Dumnezeu (Matei 12,4; 21,13;23, 17-22; Luca 19,46; Ioan 2,16; I Timotei 3,15; Evrei 10,21; I Petru 4,17), templul şi locul sfânt unde se adună creştinii ca să împlinească lucrările cultului divin. Înţelesul al patrulea este social: Biserica e împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, societatea creştină organizată în comunităţi şi condusă ierarhic (Matei 18, 15-17; 25, 14-30; I Corinteni 12, 14-30).[2]

În teologia ortodoxă întâlnim diferite poziţii referitoare la întemeierea Bisericii, mai multe unghiuri din care ea este privită.” Biserica este aşezământul mântuirii oamenilor, întemeiat pe cruce “. Biserica e întemeiată şi câştigată cu jertfa, cu sângele lui Hristos( Faptele Apostolilor 20, 28). „ Biserica s-a întemeiat din iubirea lui Dumnezeu, prin jertfa de pe Golgota a Mântuitorului. Cu dumnezeu ne întâlnim în braţele Crucii. Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe fiul său l-a dat morţii, jerfă de răscumpărare pentru noi şi jertfă de temelie pentru Biserică. Drumul Crucii e drumul jertfei adusă de Iisus Hristos pentru întemeierea Bisericii.”[3] Ilarion V.Felea referindu-se la întemeierea Bisericii, afirmă că putem vorbi de o întemeiere sacramentală a Bisericii şi de o inaugurare sau organizare socială a ei. După el, “întemeierea sacramentală a Bisericii s-a făcut pe cruce, iar inaugurarea şi organizarea ei socială începe la Pogorârea Duhului Sfânt. La Rusalii sărbătorim ziua Bisericii; atunci, prin botezul celor trei mii de creştini, se întemeiază prima parohie creştină, prima Biserică, în Ierusalim(cf. Faptele Apostolilor, cap.2).“[4]

Dintr-un anumit punct de vedere, este inexact să gândim că Biserica a început la Cincizecime. Sfinţii Părinţi ne învaţă că Biserica a existat dinaintea tuturor celorlalte lucruri:

• Sfântul Epifanie al Ciprului scrie că "Biserica sobornicească, care există de la începutul veacurilor, se descoperă cel mai limpede în venirea în trup a lui Hristos".
• Sfântul Ioan Damaschinul observă că "Astfel, Biserica sobornicească (catholică) a lui Dumnezeu este adunarea Sfinţilor Părinţi, Patriarhi, Prooroci, Apostoli, Evanghelişti şi Mucenici care au fost dintru început, la care se adaugă toate neamurile care au crezut, într-un glas".
• Sfântul Grigorie Teologul spunea că "Proorocii au întemeiat Biserica, Apostolii i s-au alăturat, iar Evangheliştii au pus-o în bună rânduială".
• Biserica a existat cel puţin de la crearea îngerilor, ori îngerii au fost creaţi înaintea lumii materiale, iar ei au fost dintotdeauna membri ai Bisericii. Sfântul Clement, episcop al Romei spune, în a doua sa epistolă către Corinteni, că Biserica "a fost creată înaintea soarelui şi a lunii", iar ceva mai încolo zice că "Biserica nu a început să fiinţeze acum, ci ea a existat dintru început".[5]

În Sfânta Scriptură întâlnim mai multe expresii, sintagme sau numiri, prin care este definită Biserica. Biserica este numită “ mama noastră“(cf. Galateni 4, 26),“stâlpul şi temelia adevărului“(I Timotei 3, 15), aşezământul mântuirii şi mijlocitoarea sfinţirii, tribunalul care judecă şi înţelepţeşte pe omul care greşeşte, instituţia sfântă care continuă lucrarea Mântuitorului pe pământ, care împlineşte slujirea Lui învăţătorească-profetică, arhierească-sacramentală şi împărătească-guvernamentală.

De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, Biserica reprezintă în lume puterea harului, energia Duhului Sfânt, care lucrează prin ea şi o însoţeşte şi ocroteşte în războiul duhovnicesc, pe care îl poartă cu toţi vrăjmaşii ei văzuţi şi nevăzuţi. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, Biserica luminează omenirea prin pustiul lumii şi prin încercările de foc ale lumii acesteia, ca un nor de lumină şi ca un stâlp de foc. De atunci Biserica se răspândeşte la toate neamurile, creşte peste veacuri ca un turn ce-şi arată măreţia şi ca un munte ce-şi arată soliditatea.[6]

Scopul Bisericii este sfinţirea, mântuirea, desăvârşirea şi fericirea lumii, identic fiind acest scop, cu acela al lui Hristos însuşi. Acest scop pe care-l are Biserica o responsabilizează din ce în ce mai mult, spre a fi vrednică de chemarea pe care i-a adresat-o Hristos şi pe care El i-o înnoieşte mereu. Mijloacele pe care le foloseşte Biserica în vederea atingerii scopului ei sunt mai multe: “ predica adevărului creştin, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi organizarea comunităţilor sub şi prin ierarhie, care la rândul ei este obligată să fie supusă cu tot respectul faţă de dogmele, virtuţile şi canoanele, legile şi regulamentele care asigură bunul mers al Bisericii.“[7]

Învăţătura creştină afirmă, că Biserica are o structură teandrică, adică divino-umană, la temelia căreia se află Hristos, ca şi Cap al Bisericii. Temelia şi piatra unghiulară a Bisericii este Hristos( Matei 21, 42; Efeseni 2,20).Hristos e Mirele Bisericii(II Corinteni II, 2), Biserica e Mireasa lui Hristos( Apocalipsa 19, 7; 21, 2, 9), împreună formează un trup şi un duh (Romani 12, 5; I Corinteni 6, 17; 12, 27; Galateni 3, 28; Efeseni 1, 22-3; Coloseni 1, 18-24; 3, 11).[8]

Întrucât Hristos este Capul Bisericii, aceasta a devenit trupul Lui, Mireasa Lui. Astfel spus, Biserica are o natură sau fiinţă teandrică, adică divino-umană.[9]

Încă de la primele pagini ale Evangheliilor aflăm că Mântuitorul a venit în lume, pentru a anunţa venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Scopul Întrupării Sale a fost acela, de a deschide oamenilor accesul spre Împărăţia Cerurilor. Hristos “n-a venit să întemeieze o Împărăţie lumească, geografică, pentru un popor, împotriva tuturor neamurilor pământului. Iisus Domnul nostru S-a întrupat, ca să întemeieze între oameni şi să aşeze în inimi Împărăţia lui Dumnezeu, să cucerească sufletele şi să aşeze Stăpân pe tronul inimilor pe Dumnezeu “.[10] Împărăţia lui Dumnezeu nu este după chipul împărăţiilor pământeşti, lumeşti, care se manifestă din afară şi din exterior vin peste noi. Dimpotrivă, Împărăţia lui Dumnezeu este mai întâi o realitate interioară, este în inima omului. “ Inima este cea dintâi cetate a Împărăţiei lui Dumnezeu, cea dintâi cetate pe care luptă să o cucerească slujitorii lui Dumnezeu, cu armele spirituale.“[11]

Ilarion V Felea spune, că “forma văzută a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Iisus Hristos este cu noi până la sfârşitul veacurilor(cf.Matei 28, 20), prin Biserică. Prin Biserică continuă să ne propovăduiască Evanghelia, prin Biserică ne împărtăşeşte din toate darurile fertfei Sale şi tot prin Biserică ne conduce pe calea mântuirii, în toate vremurile, până la sfârşitul lumii.“[12]Biserica , fiind forma pământească, vazută a Împărăţiei lui Dumnezeu, ea, prin mădularele ei, invocă neîncetat, venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşteptând plenitudinea revelării acesteia la Parusia Domnului. Biserica e uşa cea strâmtă , prin care ni se dă accesul spre cer, spre noul Sion, din care trecem spre Ierusalimul cel de sus.

Biserica lui Hristos, în ansamblul ei, este aceea, care păstrează însuşirile pe care i le-a dat Mântuitorul şi i le-au vestit Apostolii Domnului: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea.

Unitatea Bisericii. Mântuitorul Hristos n-a întemeiat mai multe biserici. El a întemeiat o singură Biserică.”Biserica Mea, pe care nici porţile iadului nu o vor birui”(cf.Matei 16,18).Ea este una şi pentru faptul, că Unul este şi Capul ei – Hristos (cf.Efeseni 1,23; 5,23), şi Unul este trupul ei (cf. Efeseni 1,24; Coloseni 1, 24): Iisus Hristos.Un părinte al Bisericii, Ciprian, referindu-se la unitatea Bisericii scrie:”Biserica este una, cu toate că răspândindu-se credinţa, membrii ei sunt mulţi la număr. Astfel, şi soarele are multe raze, dar e unul singur, precum şi un arbore are multe ramuri, dar este un singur arbore; sau mai bine, cu toate că dintr-un izvor curg mai multe râuleţe şi apele cu îmbelşugare, totuşi păstrează unitatea cu izvorul.“[13]

Sfinţenia Bisericii. Biserica este sfântă, pentru că sfânt este Întemeietorul şi Capul ei: Iisus Hristos(cf.Efeseni 1, 22). Ea este sfântă şi pentru că în ea este prezent şi lucrător Duhul Sfânt, care este Sfinţitorul prin excelenţă şi izvorul tuturor darurilor(cf. Evrei 2, 4). Dar, Biserica este sfântă, deoarece şi scopul şi mijloacele ei sunt sfinte. În Biserică se săvârşesc sfintele slujbe şi dumnezeieştile Taine, care sfinţesc pe toţi credincioşii. Tot în biserică se propovăduieşte cuvântul Evangheliei, care sfinţeşte pe cei care-l ascultă (cf. Ioan 17, 17).[14] Un rol important în lucrarea sfinţitoare a Bisericii îl au Tainele ei, şi, îndeosebi, Sfânta Euharistie, ca cea care ne împărtăşeşte pe Hristos Însuşi, cu trupul şi sângele Său, spre a fi părtaşi la sfiţenia Lui. De aceea, Biserica îndeamnă cu insistenţă pe fiii ei:”Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“(Evrei 12, 14).

Sobornicitatea Bisericii. Cea de-a treia însuşire a Bisericii este sobornicitatea. Ilarion V. Felea fundamentează sobornicitatea Bisericii pe puterea iubirii desăvârşite a lui Iisus Hristos.”Din inima Domnului s-a revărsat acea iubire dumnezeiască, sfântă şi caldă, care fermeca şi atrăgea inimile păcătoşilor. Din inima aceasta au izvorât cuvintele Evangheliei , care luminează şi mângâie pe cei întristaţi, binefacerile minunilor, care tămăduiesc pe cei bolnavi, şi însăşi jertfa de pe cruce a Domnului, care mântuieşte pe toţi cei ce se apropie de ea cu credinţă şi cu dragoste.“[15]Iubirea lui Hristos este forţa invincibilă, care biruieşte lumea. Ea realizează înţelegerea între oameni, comuniunea lor personală, în timp ce ura dezbină. Sobornicitatea Bisericii indică modul de manifestare a credinţei şi vieţii Bisericii, în general, precum şi modul ei de conducere.Misiunea Bisericii lui Hristos rămâne aceeaşi, de a arăta în faţa lumii, ce fel de Biserică a întemeiat Mântuitorul şi exigenţa pe care trebuie să o simtă fiecare credincios, de a se integra în duhul ei de viaţă, rugăciune, credinţă şi mărturisire.

Apostolicitatea Bisericii. Această însuşire a Bisericii este văzută în contextul alegerii de către Hristos a Apostolilor Săi (cf. Luca 6,12-13; Ioan 15, 16).”Este limpede, că Apostolii sunt aleşi şi trimişi de Mântuitorul în lume. Hristos Domnul nu a încredinţat conducerea Bisericii, predica Evangheliei şi lucrarea celor sfinte mulţimilor, care Îl urmau şi Îl ascultau, prin sate şi oraşe, ci “aleşilor“, Apostolilor(cf.Matei 28, 19; Marcu 16, 20).Căci “nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, pentru sine, ci dacă este chemat de Dumnezeu, ca şi Aron“(Evrei 5, 4).[16] Dar, Hristos nu doar că i-a ales pe Apostoli şi i-a trimis în lume la propovăduire, ci El le-a dat şi puterea de a vindeca durerile oamenilor, de a vesti Evanghelia şi de a lega şi dezlega păcatele, ca apoi, după Pogorârea Duhului Sfânt să fie martori ai Învierii Lui în Ierusalim, în Iudeea şi până la marginile pământului(cf.Faptele Apostolilor 1, 8). Învăţătorul lor i-a pregătit pentru apostolia la care au fost chemaţi timp de trei ani, deschizându-le mintea, vorbindu-le despre tainele Împărăţiei cerurilor, pentru ca, în final, să le trimită pe Duhul Sfânt, Care să-i lumineze şi să-i întărească în perspective misiunii lor plină de mare răspundere în faţa lui dumnezeu şi a lumii. Apostolii, n-au desfăşurat doar o lucrare misionară , în sensul strict al cuvântului, ci au aşezat prin cetăţi episcope, preoţi şi diaconi(cf. Tit 1, 5; Faptele Apostolilor 14, 23; Faptele Apostolilor 6, 1-6).“ Puterea pe care o primiseră de la Mântuitorul prin Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli o dau mai departe, prin alegere, rugăciune şi hirotonie, încât darul Preoţiei este ca un fir de aur, ca o legătură sfântă – legătura darului – care leagă pe urmaşi de puterea Preoţiei apostolice. Biserica este apostolească, pentru că a fost răspândită, organizată şi condusă de Sfinţii Apostoli, pe care Mântuitorul i-a ales, i-a chemat, i-a împuternicit şi i-a trimis în lume,”[17] ca să-I fie ucenici jertfelnici în lucrarea de propovăduire a Evangheliei. Continuitatea slujirii apostolice în Biserică are loc prin ceea ce teologia numeşte succesiunea apostolică, în har şi credinţă, care porneşte de la Sfinţii Apostoli şi va dăinui până la cea de-a doua venire a Mântuitorului.

---

[1] ro.orthodoxwiki.org

[2] Ilarion V.Felea, Duhul Adevărului, Ediţia I, Arad, 1942, p.307

[3] Ilarion V.Felea, Spre Tabor,vol III, Luminarea, Editura Crigarux, şi mănăstirea Petru Vodă, Piatra Neamţ 2008, p.23.

[4] Idem, Spre Tabor, vol IV, Desăvârşirea, Editura Crigarux, şi mănăstirea Petru Vodă, Piatra Neamţ 2009, p.308. 

[5] ro.orthodoxwiki.org 

[6] Ibidem, p.308.

[7] Ibidem, p.309.

[8]Ibidem, p.310.

[9] D. Stăniloae, TDO II, p.215.

[10] Ilarion V.Felea, Duhul Adevărului, p.310, 311

[11]Ilarion V.Felea, Împărăţia lui Dumnezeu – Biserica, Editura Arhidiecezana, Sibiu, 1947, p.35

[12]Ibidem,p.47.Ibidem,p.48

[13] Ibidem, p.53.

[14] Ibidem, p.54, p.55

[15] Ibidem, p.57

[16] Ibidem, p.62

[17] Ibidem, p.65

 Prof. de religie, Nicolae Daniel Ungureanu