Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
„Încă o minune“, vor spune cei
necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă
este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu
aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe
care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe
care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că
ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care
unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre
care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens
şi conţinut…
Să nu fie! La ce ne este bună mântuirii
încă o recitare a minunii cu „lunaticul vindecat“ (Mt 17, 14-23) de
vreme ce am auzit de ea şi de urmările ei, ba chiar cearta
Mântuitorului „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu
voi?….“ (Mt 17, 17) şi celelalte „zgârie“ un pic cuvioşenia noastră
cuminte, ba aruncă o lucire de neputinţă peste Apostolii cei aleşi ai
lui Hristos. De altfel, întrebarea „De ce noi n-am fost în stare să-l
scoatem?…“ (Mt 17, 19) rămâne una pe care, personal, mi-o pun de fiecare
dată când demersul meu pedagogic, pastoral sau preoţesc, pur şi simplu,
nu iese. De ce eu, vrând să le fac pe toate bine, scot rele, câteva,
majoritatea? De ce pare că fug, când nu mă adâncesc? De ce pare că
dezunesc, când cântarea mea este unitatea?
Pe de o parte, răspunsul cel mai în
măsură este dat de Însuşi Hristos. „Din pricina puţinei voastre
credinţe…“ (Mt 17, 20-a). Vedeţi, Apostolilor – şi eu cred că şi nouă –
nu ne spune că păţim câte o ruşine în faţa diavolilor pentru necredinţa
noastră, ci pentru „puţina noastră credinţă…“ Nu pentru multul
nelucrător ce-l purtăm în noi, ci pentru scânteia ce nu se face flacără.
Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?
Bobul de muştar care ţine lumea, adică
acea credinţă despre care Sf. Pavel ne-a vestit astăzi prin citirea din
cartea numită Apostol (I Cor. 4, 9-16) că se cheamă „nebunie“ în Hristos
(I Cor. 4, 10). Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf. Matei nu
atinseseră icoana pe care Sf. Pavel o face:
„Căci mi se pare că
Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe
nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi
îngerilor şi oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos;
voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi
tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!
Până în ceasul de acum flămânzim şi
însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim
lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi
fiind, răbdăm. Hulind fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca
măturătura tuturor, până astăzi“ (I Cor. 4, 9-13).
Semn că înţeleseseră Apostolii pilda cu
bobul de muştar a credinţei ce mută muntele. Ori noi, noi vrem să vedem
ba, mai mult, să facem minunile nimic pătimind pentru „nebunia
apostoliei“ cu Hristos. Nu-i vorbă că unii, în exces de zel, riscă şi
darurile dumnezeieşti (de exemplu familia sau sănătatea), încercând să
arate prin aceasta apartenenţa lor la misiunea cu Hristos. Oferind toate
acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desăvârşiri,
dacă n-au înţeles că dintâi se cere a crede şi a spori în aceasta, prin har
(postul şi rugăciunea de care vorbeşte Domnul – Mt 17, 21 – arătând
„aripile“ prin care credinţa se-nalţă în zborul harului…).
Odată, în parohia Lazaret, acolo unde
slujeşte Părintele Prof. Vasile Mihoc şi unde se înalţă o binecuvântată
„catedrală“, le-am spus oamenilor, cu „nebunia“ tinereţii că la ei
minunea cu porunca dată muntelui „de-aici, acolo“ s-a împlinit. Căci un
munte al Sionului (locaşul Bisericii) s-a înălţat prin puterea
credinţei lor, care, mai întâi, a existat pentru ca să existe
înfăptuirea ei măreaţă. Şi le-am spus atunci să laude pe Dumnezeu, Care
le-a dat (şi le-a „activat“) un astfel de dar cum este credinţa lor.
Şi câte un munte am mutat mai toţi
atunci când am spus muntelui de gunoi şi păcate, ce ne ocupa plinul
inimii, pleacă! Eu de-acum vreau să-I cresc un munte de lacrimi şi
pocăinţă lui Hristos. În inima mea, în faptele mele, în bucuriile mele…
Şi Domnul ştie ce greu ne este. A văzut
mai întâi la Apostoli. Şi a dăruit mai mult ca, prisosind darul, şi
împlinirea să fie pe măsură. Fă, Doamne, să ne vezi şi pe noi!
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!