Pentru
a schimba atmosfera ortodoxiei, trebuie să învăţăm să ne privim în
perspectivă, să ne căim şi, dacă este nevoie, să acceptăm schimbarea,
transformarea. În ortodoxia istorică, criteriile autocriticii lipsesc cu
desăvârşire. Ortodoxia s-a definit pe sine: împotriva ereziilor, a
occidentului, a orientului, a turcilor etc. Ortodoxia este întreţesută
cu afirmarea de sine şi un triumfalism exagerat…
Tragedia
istoriei Ortodoxiei este văzută întotdeauna în triumful răului din
afară: persecuţiile, jugul turcesc, comunismul – niciodată cel din
interior. Şi
atât timp cât aceste convingeri nu se schimbă, sunt sigur că o
revigorare a ortodoxiei nu este posibilă. Numeroasele obstacole care
stau în calea acestei revigorări nu se datorează celor păcătoşi, ci îşi
află originea în ceea care pare a fi esenţa
Ortodoxiei: în primul rând – un fel de pietism încărcat de superstiţii
şi dulcegării, inaccesibil vreunei culturi. Un pietism ce are o
dimensiune păgână şi diluează ortodoxia într-o religiozitate
sentimentală.
În al doilea rând – o tendinţă gnostică a credinţei, care a
început ca o influenţă elenistică şi a devenit un intelectualism
cartezian occidental. În al treilea rând – dualismul format de pietism
şi teologia intelectuală, care a înlocuit în viziunea creştină asupra
lumii eshatologia ei primordială. În al patrulea rând – cedarea
ortodoxiei în faţa naţionalismului, cu aspectele-i păgâne autoritare şi
negative. Această combinaţie este oferită drept „ortodoxie” şi orice
încercare de examinare a ei este condamnată imediat ca erezie. Nimic nu
este mai periculos decât apărarea fanatică a Ortodoxiei.
„Jurnalul părintelui Alexander Schmemann”,
Memoriu din 25 septembrie 1974,
trad. Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 107-108.
Memoriu din 25 septembrie 1974,
trad. Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 107-108.
* * *
Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult
decât o Biserică – şi anume – o lume ortodoxă, un fel de univers
ortodox. Orice schimbare
de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a
schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere
demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau
dogmei – care rămân aceleaşi indiferent de schimbări. În realitate,
lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul
credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O
nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu
permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul
credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu
înţelegere. Întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod
inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei o
schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa
într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă.
Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui
Petru cel Mare, revoluţia (din 1917 – P.P.); n-a remarcat revoluţionarea
gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această
negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza Ortodoxiei.
În loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel să vină în întimpinarea
ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea… În mare parte s-a fugit. Să
fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te
agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă
furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod
inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu
antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din
această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume.
Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul
crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de
idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea
trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge,
încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhate,
de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele
bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe
jurisdicţii (bisericeşti – P.P.), toate etalând diferite canoane.
Încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea
noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine, şi acest triumfalism
pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este
faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt
îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a
ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora,
şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul
ei, ar putea fi auzite pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea
ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce
este rămână este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?
„Jurnalul părintelui Alexander Schmemann”,
Memoriu din 19 ianuarie 1974,
trad. Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 79-80.
Memoriu din 19 ianuarie 1974,
trad. Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 79-80.
sursa: aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!