Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma
necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel
necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult
citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20,
24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu
va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul
cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne
informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a
venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma:
adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune
în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma
covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi
celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios;
necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei
(subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor
apostolilor bântuiţi de necredinţă.
In adevăr, referatul Sfântului Marcu
(16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe
apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare.
Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se
arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.
Referatul Sfântului Luca (24, 10-43)
este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are
drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul
11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în
continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus.
Textul ne arată că erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau,
după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului
lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei,
folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au
spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El
este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este
cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la
versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică:’atunci când
Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei înspăimântându-se şi
înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în
textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi
picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai
mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de
îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.
Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut:
toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut!
într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea
lui Iisus drept de-finitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului
lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!
Spre a înţelege mai plastic deznădejdea
ucenicilor, e bine să ne.referim la două tablouri care, printre mii de
altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără
sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al
marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi
începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl
numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din
oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului
pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am
văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din
oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe
primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în
faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi
picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate
spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi
metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de
pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de
irupţie epi¬dermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală
depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat,
încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.
Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi
martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga
(privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga,
Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan
(în mantie roşie). în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu
arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e
naratorul, evanghelistul, referentul.
In Răstignirea pictată de Velasquez
cerul nu este negru, dar tot foarte întunecos şi posomorât. Apar şi
tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de „scene
tari” s-a retras (se grăbesc, vine sâmbăta, le este teamă să nu se
spurce – la spurcăciunea ce au săvârşit răstignind un nevinovat nu-i
poartă gândul). Doar un personaj, în primul plan, într-o vastă mantie
galbenă, un galben mohorât şi vestitor de rele, greu de uitat, purtând
parcă în adâncurile faldurilor toate păcatele acestei lumi.
Şi tabloul lui Grunewald (înfiorătoare
sunt îndeosebi ghearele şi peceţile durerii care au spuzit pe tot
trupul) şi al lui Velasquez explică în modul cel mai izbitor de ce
învierea a fost de necrezut şi de ce, prin urmare, apostolii nu au putut
să-i dea crezare! Cu privire la Grunewald face marele creştin
Dostoievski această constatare chiar. Comentându-l pe larg nu se sfieşte
a încheia: nu era de crezut şi nici n-au crezut!
Prăbuşirea trupească în toată nimicnicia şi grozăvia ei surpase avântul cugetelor şi căldura sufletelor.
Ca şi alte momente de seamă ale Noului
Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema
credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se
confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au
săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota,
exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să
vedem şi să credem” (Marcu 15, 3â). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât
să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta
nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor celor neyăzute” (Evrei. 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a
crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Fericiţi cei
ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii
omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce
crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală,
irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală,
ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă
Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.
Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui
Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale
materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce
probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi
pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa,
înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a
înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost
biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al
răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii,
omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde,
urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.
Invierea, mister care depăşeşte şi
sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a
transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza
ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură
directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut
intrăm – aşa cum enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu
misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui
Dumnezeu.
In ziua Invierii, în prima zi de Paşti,
creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află dincolo de
fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a nu
mai fi nici el „din lumea aceasta”. în Duminica Tomei însă revenim cu
toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi
materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale
făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca
să demonstreze că nu este duh.
Da, se revine cu desăvârşire la nivelul
minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată şi supralumească
de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au
trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă chenoză.
După chenoza întrupării,într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită,
în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de
provincie desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri
pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să
Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune
adevărul şi silit a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe
concrete. Ceea ce şi face în această ultimă chenoză a Sa.
Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa
ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul
superior at duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit
împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din
vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior,
maxim – al învierii! şi el urmat de momentul chenozei probatorii din
duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar
ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al înălţării,
care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.
Ateii şi criticii creştinismului se
folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa
creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi,
argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât
mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că
vă-prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului
demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24),
expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliştii –
cinstiţi, realişti, nefătarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut
să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi
explicabilă) şi l-au menţionat fară şovăială ori grabă. Dar au consemnat
şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune
lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă
risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios”
anihilează tot ce a precedat-o. (întocmai cum lacrimile şi strigarea
tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul
credinţă – necredinţă).
Aşa şi noi toţi – care credem şi-L
mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune
romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de
sintagma apostolului) – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi
în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor
pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile
minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim
creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în
învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să
ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi
socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca
Sfântul Serafim de Sarov: „Hristos a înviat!”, să repetăm tot atât de
stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a
rugăciunii inimii.
Predica Părintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Tomei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!