Domnului, realitatea Întrupării şi a
Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc, până astăzi, şira spinării
şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu nuanţele ei
(catolice, protestante sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită
biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine (ca învăţătură de
credinţă) asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti.
Cântarea Bisericii (ea însăşi icoană, de
text) ne cheamă la auzire deplină: „Strălucit-a harul adevărului: cele
ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au arătat desăvârşit. Că iată,
Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca şi cu o
podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte
însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Că ţinând icoana Aceluia
pe Care Îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu
cred aşa! Că nouă ne este spre laudă Chipul Celui ce S-a întrupat,
Căruia, cu bună-credinţă, ne închinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe Acela
credincioşii sărutându-L, să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta“
(Slava Vecerniei mari, glas 2). Din început, aşadar, Evanghelia
Duminicii (aceea a Ucenicilor, Ioan 1, 43-51) ne arată modul în care
Hristos ştie să-Şi strângă martorii. Între ei, Natanael pare a fi cel
mai perplexat de ceea ce i se întâmplă. Chemat cu fervoare de către alt
chemat (Filip), Natanael dintâi al pericopei acesteia crede că nimeni nu
ştie mai bine decât el cine este.
E de ajuns ca Hristos să-i descopere
taina inimii sale („Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut
când erai sub smochin“, Ioan 1, 48b) pentru ca Natanael să fie – imediat
după Sf. Ioan Botezătorul – mărturisitorul cel mai direct al
dumnezeirii lui Iisus Hristos: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu
eşti Regele lui Israel“ (Ioan 1, 49). Reacţie de înflăcărare? Nu numai
atât. Cele două interpretări pe care le dau Părinţii Bisericii acelui
„Te-am văzut când erai sub smochin“ vin să ne aducă înainte un Natanael
extrem de riguros.
Dintâi, dacă interpretăm că acest „când
erai sub smochin“ se referă la momentul din viaţa lui Natanael în care,
contemporan Pruncului Hristos, urmărit de „miliţia“ lui Irod, părinţii
l-au ascuns sub frunze de smochin, astfel scăpând cu viaţă, reacţia lui
este sau s-ar putea traduce astfel: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel pentru care am fost căutaţi toţi,
spre a fi ucis şi Tu printre noi!“
De-al doilea, dacă socotim acest „sub
smochin“ ca fiind un loc al meditaţiei pentru Natanael, iniţiatul în
taina Scripturii şi evlaviosul împlinitor al Legii celei Vechi, reacţia
este una a unui cunoscător al Legii, potrivindu-se parcă stihira Litiei
praznicului: „Bucuraţi-vă, cinstiţi prooroci, care legea Domnului bine
aţi rânduit şi credinţei v-aţi arătat stâlpi de neluat şi de neclintit.
Căci voi v-aţi arătat şi mijlocitori ai legii celei noi a lui Hristos.
Şi, mutându-vă la cer, pe Acela rugaţi-L să împace lumea şi să
mântuiască sufletele noastre“ (Slava Litiei, glas 2).
De-aici decurge aşezarea Evangheliei
acesteia miez de praznic al icoanei. Natanael este cel care identifică
în Hristos ceea ce ştia, vede în El ceea ce – teoretic – asumase, zăreşte,
dincolo de smerita aşezare în trup, şederea de-a dreapta Tatălui.
Natanael este cel care ne însoţeşte mintea de fiecare dată când,
dinaintea icoanei Mântuitorului, rostim rugăciunea intrată în tipic ca
fiind rugăciunea de „luarea vremii“, adică spaţiul de timp pe care-l
parcurge preotul din timpul personal în care-şi trece viaţa, în timpul
liturgic, în care se va întâlni deplin cu Hristos. Cu capu-i descoperit,
în veşmântu-i ce vesteşte aşezarea în preoţie, preotul se pleacă
dinaintea icoanei Domnului Hristos, rostind: „Preacuratului Tău Chip ne
închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase
Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să
scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta,
cu mulţumire grăim şi strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Care ai venit ca să mântuieşti lumea!“ (Slavă la Stihoavna Litiei, glas 2).
Natanael este primul care simte că
Hristos a venit ca toate să le umple de bucurie? Nicidecum. Căci,
aduceţi-vă aminte, toate care umplu sărbătoarea Crăciunului şi-apoi a
Teofaniei de la Botezul Domnului saltă de bucurie şi se cutremură. Şi
Maica, şi Iosif, şi Magii, şi păstorii, şi Simeon, şi Ana, proorociţa…
Toţi în şir sunt martori ai acestei umpleri de bucurie a lumii, bucurie
până astăzi conservată în dumnezeiasca liturghisire a Bisericii şi-n
desăvârşita oglindire în icoană a Tainei Bucuriei. De-aceea consemnăm în
ziua aceasta: „Se goleşte de întristare şi de întunericul eresului
Biserica lui Hristos şi se îmbracă cu haină de veselie, şi cu
dumnezeiesc şi purtător de lumină har se acoperă“ (Cântarea a VI-a a
Utreniei).
Din umbra smochinului – cu fructe
deshidratate – la lumina vederii lui Hristos Celui Viu, izvor de
neînsetare veşnică, Natanael este icoana Bisericii. În el „nu este
vicleşug“ (Ioan 1, 47) şi, odată lămurit, mărturiseşte taina dumnezeirii
şi a împărăteştii alcătuiri a Nazarineanului ce-i schimbă viaţa.
Concomitent, Natanael poartă cu sine – pedagogic – şi taina vameşului
(smerit fără să ştie, şi neştiind, păstrând smerenia) şi taina fiului
celui risipitor (aceea a întoarcerii şi înveşmântării în haina veseliei).
De-aceea dă evanghelia cu Natanael conţinut acestui praznic al Icoanei.
Căci cine nu se smereşte şi nu-şi întoarce firea către firea pe care
Dumnezeu i-o cere, nu se-nveşmântă cu haina bucuriei, haina Ortodoxiei.
De-aceea întrebarea Duminicii acesteia,
şi a vieţii întregi, în fond, este aceea: Care este conţinutul credinţei
mele? Cât din ceea ce mărturisim – cuvânt şi faptă – mă ţine în
Ortodoxie?
Căci Ortodoxia, dincolo de o stare de
spirit – relativă, până la urmă – este o stare de cunoaştere, una de
mărturie, una de împlinire. Rămâne o „taină a iconomiei“ (icos), o taină a luminii şi a Bucuriei. Şi ea nu este numai ceea ce cred eu şi crezi tu, ci ceea ce credem şi mărturisim noi,
adică Biserica unde ne-am lepădat moartea şi ne-am umplut de nemurire,
în care am dezbrăcat pe omul cel vechi şi l-am înveşmântat în cel nou.
Aceea în care se împlinesc cuvintele Apostolului Duminicii de astăzi
(Evrei 11, 14-26; 32-40), noi înfruptându-ne şi din roadele făgăduinţei.
Ortodoxia fiind astfel starea în care, ca în iubire, nu doar ne uităm
unii la alţii, ci împreună privim spre acelaşi ţel: mântuirea. „Astfel
că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea
ce îngreunează şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne împresoară, şi cu
stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii ţintă la
Cel Ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce-n locul
bucuriei care-I stătea înainte a îndurat Crucea, în dispreţul ruşinii,
şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12, 1-3).
De-acum, postul începe. Unul deloc
trist, şi nici întristător. Ne vor potopi ispite? Ne vor istovi? Hrană
aleasă pe drum, Sfintele lui Dumnezeu Taine – Spovedania şi Euharistia –
linişte deplină, privegherea la care ne cheamă Biserica. Biserica, a
cărei cântare ne îndeamnă astfel: „Să începem acum a doua săptămână a
Postului cu faţa luminată, săvârşindu-l din zi în zi, fraţilor,
făcându-ne căruţă de foc, ca şi Ilie Tesviteanul, cele patru virtuţi
mari, să înălţăm gândul cu nepătimirea, să întrarmăm trupul nostru cu
curăţia, gonind şi biruind pe vrăjmaşul“ (Luni, la Vecernie, facerea lui
Teodor).
Să luăm dar aminte: „Moise, în vremea
postului, a luat Legea şi pe popor l-a atras la sine; Ilie, postind,
cerurile a încuiat şi cei trei tineri ai lui Avraam pe tiranul cel
fărădelege prin post l-au biruit. Prin el (adică prin post, n. n.), şi
pe noi, Mântuitorule, învredniceşte-ne să ajungem la Învierea Ta,
strigând aşa: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi… (Stihira zilei de Duminică, glas 6).
Postul, icoană a căii, armă spre dobândirea libertăţii depline. În Hristos…
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!