Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a din Postul Mare

Hristos vindecă pe oameni de îndoială, boală și nepricepere duhovnicească
Marcu 9, 17-32

Preafericitul Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor, numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el mai este pomenit în fiecare an la 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârșit Mântuitorul Iisus Hristos, și anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală și a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinței întărește lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon și cât de puțină credință a găsit la tatăl acestuia. Multă suferință, pe de o parte, și puțină credință, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: ‘Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut’, S-a tulburat pentru că știa pricina nevindecării copilului, și anume credința slabă a tatălui și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuși, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărțit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alții se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toți cei slabi în credință: ‘O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbește credința în popor. Cu cât slăbește mai mult credința în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferință, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credință când suferă se revoltă sau hulește pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micșorarea milei Lui față de om 

Înțelegând cât de cumplită era suferința copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: ‘Aduceți-l la Mine’. Deci chiar și atunci când mustra pe cei slabi în credință, Iisus rămânea totuși în starea de iubire față de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul în suferință. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinței copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: ‘De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi’. Acest dacă poți face ceva exprima o credință slabă și o speranță firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns: ‘De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede’.

În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii care asculta. Atunci tatăl copilului și-a recunoscut vina, adică puțina lui credință, și căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: ‘Cred, Doamne, ajută necredinței mele’. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credința lui slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței sincere, a zis: ‘Cred, Doamne, ajută necredinței mele’

Pocăința și multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav 

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credință suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință pentru că avea credință puțină, sau credință amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele ‘Cred, Doamne’ arată dorința lui de a-și întări credința. În sfârșit, cuvintele lui ‘ajută necredinței mele’ confirmă o dată în plus pocăința și smerenia lui. El nu a zis: ajută credinței mele puține, ci, din smerenie, a numit puțina lui credință chiar necredință. Îndată după ce a îndreptat duhovnicește pe acest tată necăjit, întărindu-l în credință, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: ‘Ieși din el și să nu mai intri în el’. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic și l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna. 

Tatăl compătimitor devine glasul suferinței copilului robit de un duh rău

Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorința acestui tată sărman care nu a zis: ‘ajută pe copilul meu’ sau ‘fie-Ți milă de el’, ci a zis ‘ajută-ne, fie-Ți milă de noi’. Deși suferea doar copilul, toată suferința lui se transfera și tatălui său. Întreaga suferință a copilului era împărtășită și de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței acestuia care era chinuit de un duh mut și surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte și credința puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos și liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și puțina lui credință, cât și de copilul pe care îl eliberează de duhul mut și surd. 

Astfel, toți cei prezenți au văzut iubirea milostivă și vindecătoare a lui Iisus.

Hristos descoperă ucenicilor Săi știința izbăvirii oamenilor de puterea duhurilor rele

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriți și se întrebau în sinea lor și între ei de ce nu au putut ei înșiși să scoată duhul mut și surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: ‘pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (pe demon)’. Iar Mântuitorul, ca un învățător înțelept, le-a spus lor ceea ce nu cunoșteau, și anume că există ‘un neam de diavoli’ care nu ies din om decât prin rugăciune și prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate și de a vindeca orice boală și orice neputință din popor, dar nu înțelegeau de ce această putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de față. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, și anume nu este suficient să poruncești verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată ființa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poți alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiți de acestea. Iar prezența lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare și prin postire. Când omul postește, se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se golește de sine sau de egoism și se umple de prezența iubitoare, mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. 

Demonii se tem de smerenie și de prezența Duhului Sfânt din omul smerit

Apostolii învață, așadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezența Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt și Bun poate alunga duhurile necurate și rele din oameni. Prin această învățătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie și de puternică, de eliberatoare de patimi drăcești și duhuri necurate, de boală și neputință este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte și de postire multă pentru a ne întări în credință și a lupta împotriva păcatului, a patimilor și a duhurilor rele.

Postirea schimbă foamea și setea noastră fizică în foame și sete spirituală după Dumnezeu 

Sfinții Părinți, rugători și postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea ‘demoni’ sau ‘duhuri rele’. Așa, de pildă, ei numesc lăcomia ‘demonul lăcomiei’. Pentru a înțelege această vorbire a lor, trebuie să înțelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului și ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: ‘Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăcește’. Prin această luptă cu patimile, cu ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci și de la duhurile necurate, invidioase pe om, când acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinții Părinți au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul. Rugăciunea și postul schimbă foamea și setea noastră fizică sau trupească în foame și sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrănește cu prezența lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci el devine puternic și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile și ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase. 

În plus, Evanghelia de astăzi ne arată și grija părinților pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credință mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinței copilului, suferință pe care o împărtășea și el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credința, iar copilului i-a ridicat suferința. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toți părinții care au copii bolnavi sau chinuiți de duhuri și patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credință și speranță.

Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paști este una a vindecării, a speranței cultivate prin credință tare și prin rugăciune fierbinte însoțită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii și al pocăinței

Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea și prima parte a secolului al VII-lea, în părțile muntelui Sinai, deși era originar din Palestina.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinței și al pocăinței. În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile. Smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuților. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin rugăciune și post, este un dascăl al întregii creștinătăți. Scara virtuților sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Și astăzi în unele mănăstiri această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte și din inimă, a celui care se străduiește să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi și cultivarea virtuților. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paștilor ca fiind el însuși ‘scară a virtuților’, ‘lauda monahilor’, ‘luminător și călăuzitor pe drumul mântuirii’. 

Pocăința, smerenia, lacrimile și toate nevoințele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curățirea noastră de patimi și creșterea noastră în virtuți, în iubire smerită față de Dumnezeu și față de oameni. Aceste virtuți sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paști. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii și al pocăinței, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este și invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi și să dobândim virtutea iubirii smerite și milostive, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011

sursa:  basilica.ro