Preasfânta Biserică Ortodoxă nu a aşezat fără un scop foarte adânc, tocmai la începutul Sfintelor Păresimi, Duminica Ortodoxiei şi pe Sfântul Grigorie Palama.
Prin aceste două sărbători vrea să ne amintească de două poziţii
fundamentale şi de două ţeluri urmărite în creştinism: ortodoxia
credinţei şi sfinţenia vieţii, pe de o parte, iar pe de altă parte
legătura inseparabilă dintre teologie şi sfinţenie, dintre dogmă şi
Viaţă. Aşa încât să fie cu neputinţă existenţa teologiei fără sfinţenie
şi a dogmaticii fără Viaţă.
Pentru
ca cineva să se considere pe sine teolog, fiind însă lipsit de
experienţe duhovniceşti personale şi descoperiri, are nevoie de o
neruşinare prisositoare. Dacă apelăm la „istoria” teologiei ortodoxe nu
vom vedea altceva decât sfinţeni drept caracteristică a reprezentanţilor
acestei teologii.
Primul
„Teolog ortodox” este Hristos. Din El, ca dintr-un izvor al Teologiei
au scos învăţătură dumnezeieştii Lui apostoli şi Sfinţii Părinţi ai
Bisericii. Fără sfinţenia vieţii, fără o inimă curăţită de patimi,
teologia este, în viziunea Părinţilor, de neconceput. Ce ar fi fost
Sfântul Grigorie Palama fără cele două decenii în Sfântul Munte, fără
lacrimile şi rugăciunile lui? Poate că un mare filozof, un mare antolog
al teologie, dar Teolog ortodox nu. Teologia reprezintă iradierea
Sfântului Duh în sufletele curăţite şi iluminate.
Aşa
cum în sânul Bisericii mulţi creştini şi-au falsificat viaţa, tot aşa,
în paralel cu Teologia adevărată şi autentică, s-a dezvoltat şi o
teologie contrafăcută pe care o slujesc cei trufaşi şi necuraţi la
suflet. Nu mă gândesc la eretici şi la erezii, ci la cei care
teologhisesc fără sfinţenia vieţii. La cei
pe care Sfinţii Părinţi i-au numit profanatori. Şi, precum zice Sfântul
Maxim Mărturisitorul, „nimic nu este mai sărac decât mintea care
filozofează despre cele dumnezeieşti fără dumnezeiasca iluminare”.
Răul
acesta a ajuns astăzi la culme. Teologia a devenit o simplă ştiinţă, un
fel de filozofie religioasă. Dintr-o experienţă mistică şi iluminare
dumnezeiască s-a transformat într-o problemă de dialectică, într-o
categorie a gândirii umane.
Zice-se
că răul a început din Apus. Lucrul este adevărat. Roma a avut
întotdeauna întâietatea. Dar fenomenul, nu cel istoric, ci cel
duhovnicesc este prezent în toate „Bisericile”, precum şi în Ortodoxie,
acolo unde teologia a sfârşit prin a fi slujită de o gândire influenţată
de inima împătimită şi lipsită de iluminare.
De
bună seamă altceva este Teologia ortodoxă autentică, patristică, care
constituie temelia Bisericii noastre şi rămâne în mod nestrămutat
patristică, şi altceva teologii nepatristici care, cu raţionalismul lor
şi cu ale lor „basme lumeşti şi băbeşti” (1 Tim. 4, 7) despre ecumenism,
îi aruncă pe credincioşi în confuzie. Noi, spre deosebire de
catolicismul latin şi de protestantismul care se trage din el, am
păstrat teologia patristică în Duhul Sfânt ca expresie oficială a
Ortodoxiei. Apusul a naufragiat în raţionalismul său pe care l-a
îmbrăţişat ca pe un instrument dialectic de cercetare şi de exprimare a
adevărurilor mai presus de cuvânt. Sau, ca să fim mai precişi,
protestantismul şi-a însuşit un raţionalism radical, iar catolicismul
latin a amestecat în Teologia predată de Dumnezeu, o dialectică
abundentă prin care a fost apoi târât în erezii.
***
Sfântul
Grigorie Palama, autentic Teolog dogmatic al tradiţiei ortodoxe a
luptat cu tărie împotriva metodei dialectice şi a arătat care este
singura cale teologică printr-o demonstraţie întemeiată pe învăţătura
Bisericii.
Întreaga
lui învăţătură se caracterizează prin stăruinţa în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, adică în adevărul revelat. De pe această poziţie a
luptat împotriva catolicismului latin, care din mândrie şi îngâmfare, a
introdus demoni noi în Teologia predată de Dumnezeu. Tocmai acestui
punct i se datorează în principal deosebirea de vederi dintre Răsărit şi
Apus. Anume că papismul a îndrăznit să încropească metode dialectice în
locul stăruinţei pline de cinstirea şi smerenia cuvenită în adevărurile
mai presus de cuvânt ale Bisericii. Şi cu toate că au trecut zece
veacuri la rând de la Schismă, toate încercările de unire făcute din
timp în timp nu au reuşit nimic. Dar nici nu se va reuşi ceva dacă
catolicismul latin nu va părăsi joaca omenească cu cuvintele şi nu va
primi întru smerenie toate cele pe care le-a dispreţuit şi sunt crezute
de obşte azi, după zece secole de la Schismă.
Să
nu ne înşelăm. Nimeni nu este îndreptăţit să teologhisească în Biserică
după bunul lui plac. Toţi câţi îndrăznesc să strice învăţătura ortodoxă
„mai mare osândă vor lua”. Acrivia Sfinţilor Părinţi în ceea ce
priveşte credinţa se datorează adâncii lor cinstiri faţă de adevărurile
veşnice ale lui Dumnezeu, pe care le-au trăit cu consecvenţă. În timp ce
Biserica Ortodoxă de Răsărit a rămas „filozofând cu mrejele”, adică
apostolic – după cuvântul lui Girigorie Teologul – cea Apuseană, amăgită
de vrăjitoarea Circe a raţionalismului, „filozofează aristotelic”. Iar
prăpastia nu se va închide dacă apusul, papistaş şi protestant, nu-l va
părăsi pe „sfântul” Aristotel, pentru smeriţii pescari de pe Marea
Tiberiadei.
***
Aşadar
care este mesajul Sfântului Grigorie Palama pentru vremea noastră?
Credinţă în învăţătura în Duhul Sfânt a Bisericii noastre Ortodoxe. Iar
această credinţă are ca rezultat primirea dogmelor şi trăirea
învăţăturii ei duhovniceşti. Neschimbat şi neclintit.
Marele
Palama a fost prins în slujirea acestui scop dublu, dovedind legătura
de nedezlegat dintre dogmă şi duhovnicie atunci când monahul Varlaam din
Calavria a atacat atât învăţătura dogmatică a Ortodoxiei cât şi pe cea
duhovnicească.
Dar
ciocnirea întâmplătoare (?) pe teren teologic între Sfântul Grigorie şi
italianul Varlaam au avut acest rezultat pozitiv: să arate că
catolicismul latin nu numai că a alunecat în atâtea erezii, dar şi că a
ajuns prizonierul unei insuportabile tiranii a raţiunii, care-l împinge
mereu din rătăcire în rătăcire. Tocmai de aceea polemica Sfântului s-a
întors împotriva diferitelor erezii latine de care au început, în cele
din urmă, să-şi dea seama şi ei înşişi, dar binenţeles, n-o mărturisesc.
Sufletul
sfinţit şi măreţ al lui Palama a rămas de neînduplecat până la sfârşit
în lupta pentru credinţa atacată. A trecut la Domnul cu pana în mână. De
bună seamă îi va fi milă, în lumea luminii necreate, de acei
pseudo-teologi care în numele „iubirii” false şi fără de Dumnezeu
trădează preasfânta noastră Ortodoxie.
Iată
ce spune în „Decalogul” său despre eterodocşi acest vas al tuturor
virtuţilor, care îl avea pe Hristos în inima sa: „Dacă dragostea către
părinţii tăi eterodocşi ţi se face piedică pentru adevărata şi
mântuitoarea credinţă, atunci nu numai să fugi de ei, ci şi să-i urăşti,
şi nu numai pe ei, ci şi pe toate rudeniile şi pe toţi prietenii ce
te-ar despărţi de Dumnezeu …”.
Iată răspunsul pentru cei ce au o iubire „mai mare” decât Sfinţii noştri Părinţi!
Să
ne rugăm neîncetat potrivit învăţăturii acestui mare Sfânt, ca să ni se
deschidă ochii sufletului închişi de patimi, să vedem uimitoarea lumină
necreată a dumnezeieştii noastre Ortodoxii. Ca să o iubim şi să o
împărtăşim şi rătăciţilor care se află în afara sfintelor ei sânuri, ca
adevăr, cale şi viaţă. Cu solirile apărătorului nebiruit al Teologilor,
ale propovăduitorului harului, ale dumnezeiescului Palama, pe care
latinii l-au afurisit!…
Sursa: Din volumul Monahou Theoklitou Dionysiatou, Athonika anthe, vol 2, ed. Asteros, Athena, 1996, pp. 290-294, http://www.pemptousia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!