Pedeapsa cu lepra

Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.

Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.

De aci putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi: Miriam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada“. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12, 14).

Neeman Sirianul, generalul comandant al armatei regelui Siriei, lepros şi el, auzise, prin servitoarea nevestei sale, o evreică, de proorocul din Samaria, Elisei, ucenicul lui Ilie, că acesta l-ar putea tămădui. Când a venit sirianul, Elisei i-a trimis ucenicul să-i spună să se scalde de şapte ori în Iordan şi-i va trece. S-a răscolit însă mândria sirianului că nu i-a ieşit Elisei personal înainte, şi a plecat mânios. L-au înduplecat slugile, ca totuşi să asculte sfatul proorocului. S-a smerit din trufia lui, s-a scăldat în Iordan şi i-a trecut, întorcându-se cu daruri, e refuzat de prooroc.

Încolţeşte însă lăcomia în sufletul lui Ghiezi, ucenicul proorocului, şi se ia după sirian şi ajungându-1 îi cere haine şi bani, cât abia să ducă cu doi măgari. Sirianul îi dă darurile cerute. Ghiezi ajuns acasă minte că n-a fost nicăirea. Inima proorocului îl însoţise toată vremea şi ştia ce-a făcut. Drept aceea îi dă pedeapsa: „Lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de urmaşii tăi în veci! Şi a ieşit Ghiezi de la Elisei, alb de lepră, ca zăpada“ (IV Regi 5, 27).

Regele Ozia al iudeilor, zidind multe cetăţi, câştigând războaie, scornind aruncătoare de pietre şi săgeţi din fortăreţele Ierusalimului, săpând multe fântâni şi mult împuternicindu-se, a sfârşit prin a i se împlânta mândria în inimă, spre pierzarea lui. Astfel a făptuit o mare nelegiuire înaintea Domnului, căci a intrat în Templul lui Solomon, făcând pe preotul, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii. Şi pe când era cu cădelniţa în mână, Azaria arhiereul şi cu optzeci de preoţi i-au atras aminte că nu i se cuvine să facă aceasta. Atunci Ozia s-a supărat pe preoţi şi deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui, înaintea preoţilor. Ozia a murit lepros pentru mândrie şi sacrilegiu, dar a murit smerit (II Paralipomena cap. 26, 16-21). Fruntea care n-a gândit bine a fost pedepsită.

Din Scriptură se vede lămurit că pentru stăvilirea fărădelegilor şi stârpirea păcatului din popor, Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră.

Deci lepra – şi orice lepră – urmărită în obârşiile ei, găseşti că e păcatul sufletului, care atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce şi sufletului sănătatea sa: smerenia.

Boala apare întâi în psihic. Aceasta e o concluzie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. E o retragere – dacă nu izgonire – a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului.

*

Satana cârtea asupra dreptului Iov. Dumnezeu i-a îngăduit să se convingă de statornicia credinţei dreptului: „Iată ţi-1 dau în puterea ta ! Numai nu te atinge de viaţa lui! Atunci Satana a lovit pe Iov cu vărsat negru, din tălpile picioarelor până în creştetul capului“ (Iov 2, 6-7).

Pomenim întâmplarea, întrucât se vede din ea şi o fiinţă nevăzută, care dărâmă în tot chipul zidirea lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi prinsă în analizele de diagnostic. Fiinţa aceasta înclină doar libertatea omului spre rele, spre riscurile dezechilibrului vieţii şi se retrage. Iov a fost o ilustrare a răbdării dreptului, îngăduită ca valoare a virtuţii. Dar ceilalţi, ei silesc pe Dumnezeu să se retragă din ocrotirea lor, şi aşa apare stricătorul, cât nu mai pot scăpa de el. Şi pe mulţi îi mănâncă de vii.

A rămâne numai la explicaţia materialistă a omului – fără cea morală – înseamnă a nu avea niciodată o explicaţie suficientă. Medicina preventivă contează pe existenţa sufletului şi a deciziilor sale faţă de viaţă. Sufletul, pe de altă parte, îşi are paraziţii lui de care trebuie să ştie să se ferească.

Iată de ce în antichitate medicii erau preoţi şi preoţii medici.

*

Dacă până la Iisus Dumnezeu atâta a purtat de grijă poporului iudeu, încât n-a cruţat nici nuiaua cea mai aspră, astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în persoană să caute şi să curăţească pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel.

Dar a găsit-o între străini; la un samarinean.

Iată de ce se spune că Binefacerea şi cu Recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ.

Iată încă o amărăciune a lui Iisus: Nouă din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.

Părintele Arsenie Boca

Prislop.10.XII.49

sursa aici: