Un documentar realizat de Radio Trinitas cu ocazia intrării în Anul Centenar al Patriarhiei Române prezintă, prin vocea și cunoștințele a doi renumiți profesori de istorie bisericească, modul în care a evoluat Biserica Ortodoxă pe teritoriul țării noastre până la obținerea statutului de patriarhie.
Preoții Ion Vicovan și Mihail Săsăujan, profesori la facultățile de teologie din Iași, respectiv București, au fost invitații emisiunii eveniment.
Redăm, în continuare, transcrierea documentarului realizat de Preotul Mircea Toma de la Radio Trinitas.
Radio Trinitas: A doua jumătate a secolului al XIX-lea a înregistrat pentru istoria României și a Bisericii Ortodoxe Române evenimente esențiale: Unirea Principatelor (1859), Războiul de Independență (1877), Proclamarea Regatului (1881), obținerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Marea Unire din 1918 și, într-un final, afirmarea unui statut corespunzător Bisericii Ortodoxe Române.
Bun găsit, vă spun în prima zi din 2025, an în care marcăm 100 de ani de la marele eveniment, ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. Sunt preotul Mircea Toma și în următoarea oră voi încerca să vă prezint momentele importante din istoria ridicării la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române.
Deși evenimentele pe care le evocăm s-au petrecut în secolele XIX și XX, încă din Evul Mediu ortodoxia românească devenise, potrivit preoților profesori universitari Ion Vicovan de la Iași și Mihail Săsăujan de la București, o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox și țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare și viețuire în spațiul stăpânirii otomane.
”Cvasi-autocefalie
Pr. Ion Vicovan: În perioada Evului Mediu, mai cu seamă în veacurile XV, XVI, XVII și, într-o anumită măsură, în XVIII, Moldova și Țara Românească erau state ortodoxe și cumva independente sau cu o foarte largă autonomie, singurele. De aceea, ajutorul pe care îl putea primi Biserica Ortodoxă – înțelegând Patriarhatele Apostolice Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, ca și Sfântul Munte Athos, nu putea veni decât de aici.
Pe de altă parte, așa cum afirma și marele istoric Nicolae Iorga, țările române au fost succesoarele Imperiului Bizantin. El se referea la România de după 1918, afirmând că noi suntem Bizanțul de după Bizanț.
Prin urmare, ceea ce până la 1453 de regulă făcea Imperiul Bizantin și Biserica de aici, după căderea acestuia sub dominația turcească, Biserica Ortodoxă universală a rămas fără sprijin. De aici ajutorul pe care cele două Biserici l-au oferit.
Pr. Mihail Săsăujan: După căderea Constantinopolului, cele două mitropolii din Țara Românească și Moldova s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional din afara țării al vreunei ierarhii bisericești. Relația cu Patriarhia Ecumenică s-a limitat și s-a concretizat la nivelul a trei aspecte.
În primul rând, mitropoliții români primeau binecuvântarea de la Patriarhul Ecumenic, primeau Sfântul Mir de la Patriarhul Ecumenic și îl pomeneau pe acesta la slujbă. Altfel, toate aspectele fundamentale de organizare bisericească aveau loc aici, în România, fără amestec extern bisericesc.
Alegerea ierarhilor se făcea în țară de către o adunare formată din marii dregători și egumenii mănăstirilor mai însemnate. Această alegere era după aceea confirmată de domnul țării, care făcea așa-numita investitură a noului ales prin înmânarea cârjei, semn văzut al puterii conducătoare, ulterior avea loc hirotonia care se făcea tot în țară.
Pr. Ion Vicovan: Chiar dacă noi, în vremea aceea, nu obținusem autocefalia, care va fi dobândită în anul 1885, prezența celor două mitropolii, repet, în state relativ libere, în care și voievozii erau susținători ai Bisericii după modelul împăraților bizantini. Ierarhii de asemenea au fost mereu în strânsă legătură cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte patriarhii.
Dacă privim în istoria Bisericii, vom vedea că o mulțime dintre ierarhii acestor scaune străvechi episcopale au venit frecvent în țările române. Unii au rezidat mai mult aici decât acolo unde erau arhipăstori. Și aceasta arată, dacă vreți, și maturitatea Bisericilor din Principate, dar arată și o anumită, ea s-a numit în istorie, mai cu seamă când e vorba de Biserica Ortodoxă din Moldova, cvasi-autocefalie. Adică maturitate duhovnicească, o anumită capacitate de conducere proprie, dar și de susținere a acelor Biserici.
Așa se explică faptul că bisericile au fost pictate în tradiția bizantină, interior și exterior. Așa se explică faptul că la Iași, de pildă, a fost convocat celebrul sinod care poartă numele de la Iași, în cadrul căruia a fost discutată, corectată, tradusă și ulterior devenită mărturisirea întregii ortodoxii. Așa se explică ajutorul pe care Biserica noastră l-a oferit în mod constant tuturor acestor patriarhii.
Deci, arată că era o Biserică Veche, statornică, cu maturitate duhovnicească, cu posibilități economice și mai cu seamă avea responsabilitate că ea trebuie să ajute Bisericile surori, inclusiv Biserica mamă, dacă ne referim la cea de Constantinopol, într-o perioadă grea. Deci arată că ea avea sau juca un rol important în sânul Bisericii Ortodoxe universale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!