Zaheu sau Întâlnirea personală cu Hristos

 În tradiţia liturgică slavă, Evanghelia lui Zaheu închide întotdeauna timpul de după Rusalii. Este o tradiţie frumoasă, pentru că, după ce am străbătut lungul drum duhovnicesc al acestui timp liturgic care este al lucrării personale a creştinului împreună cu Duhul Sfânt, ajungem, am putea spune, prin această extraordinară iconomie a lui Hristos care sparge toate canoanele, la o apoteoză duhovnicească, pe care am putea‑o intitula triumful Duhului asupra Literei. Această Evanghelie este o mângâiere pentru toţi oamenii, înainte de a începe urcuşul duhovnicesc care ne va duce către Paşte.

Domnul a început deja de ceva timp „urcarea Sa către Ierusalim”, trecând prin Perea (malul stâng al Iordanului), şi la intrarea în Ierihon vindecă pe orbul Bartimeu, care îndată cu glas mare „dă slavă lui Dumnezeu” în persoana şi lucrarea lui rabbi Ieshouah din Nazareth. Apoi Domnul intră în Ierihon¹. Evenimentul care va urma nu este relatat decât de Sf. Luca.

Faima lui rabbi este nemaipomenită. Este însoţit de cei Doisprezece şi, probabil, de numeroşi alţi ucenici, precum şi de o mulţime iluminată de bucurie la învăţătura Sa şi la minunile pe care le săvârşeşte. Este un adevărat alai, care vesteşte intrarea Sa mesianică în Ierusalim.

Ţinându‑se deoparte de această mulţime bucuroasă se află un om bogat din oraş, foarte mirat de acest personaj pe care mulţimea îl aclamă ca pe un proroc. Acest om, care se cheamă Zaheu², nu e un oarecare: este mai‑marele vameşilor din oraş. Vameşii erau evrei care colaborau cu ocupaţia romană pentru colectarea impozitelor indirecte: ei avansau statului roman suma pentru un anumit loc şi o anumită perioadă, iar în schimb statul le îngăduia să perceapă direct impozitele, încredinţându‑le o funcţie publică, de unde în franceză numele de „publicains”. Prin faptul că adunau monedele cu efigia împăratului, care era adorat ca un dumnezeu, şi deci bani idoleşti – necuraţi –, ei deveneau „necuraţi” din punct de vedere al ritualului iudaic, după Legea lui Israel, şi nimeni nu putea avea contact cu ei (nici să le vorbească, nici să‑i atingă, nici să mănânce cu ei, nici să intre în casele lor). Deoarece se străduiau să strângă mult mai mult decât dăduseră la stat, erau urâţi de popor. La aceasta se adăuga luxul neruşinat al vieţii lor, puternic elenizată, şi mai ales al înfăţişării lor (veşminte, podoabe, parfumuri…). Erau, de aceea, dispreţuiţi de toţi evreii evlavioşi³.

Or acest om, care putea trăi liniştit în cercul său de oameni bogaţi, izolat de ceilalţi evrei, îşi pune întrebări despre rabbi Ieshouah: cine este acest om? Iată punctul cheie al întâmplării. Bogăţia şi reuşita sa socială nu‑i ajung. „Caută să vadă cine este Iisus.” Nu ce este Iisus, ce reprezintă El şi nici ce se spune despre El, ci cine este El. Şi vrea să‑L vadă. Este singura dorinţă care îl stăpâneşte pe Om de la izgonirea sa din Grădina Raiului: să vadă pe Dumnezeu. Nu există adevărată întâlnire fără a vedea persoana faţă către faţă. Pentru Om, nu există decât un singur Celălalt: Dumnezeu, care este prototipul său. Dumnezeu este singura obsesie a Omului căzut⁴. Însă iată că mulţimea este numeroasă, iar el este „mic de statură”. Cum să facă? Nu se descurajează, nu zice „lasă…”. E mic, e adevărat, dar este isteţ şi iute de picior. Atunci se gândeşte cum să facă, apoi aleargă şi o ia înainte, adică depăşeşte mulţimea care merge încet. Găseşte un copac cu ramuri joase, un sicomor⁵, şi se urcă în el. Este o tactică excelentă: în acest fel nu poate să nu‑L vadă.

Şi într‑adevăr Domnul trece chiar pe lângă sicomor, iar Zaheu Îl vede în carne şi oase. Povestea s‑ar putea opri aici. 

Dar bunătatea de nespus a lui Dumnezeu iese în întâmpinarea celui mai mic gest pe care fiinţa noastră îl face către El. Ce împreună‑lucrare minunată! Domnul ridică de îndată ochii şi îl vede. „Şi minunat lucru este în ochii noştri⁶”: fiecare fiinţă omenească poate să‑şi spună, ca Zaheu: „Dumnezeu m‑a văzut” sau, pur şi simplu: „poate că mă va vedea”. Privirea lui Dumnezeu asupra noastră schimbă totul: suntem transformaţi. Nu numai că rabbi Ieshouah îl vede, dar îi şi vorbeşte, chemându‑l pe nume, numindu‑l ca persoană, deşi nu avea cum să‑l cunoască: „Zaheu, grăbeşte‑te de coboară...”. Pune‑te la nivelul lui Dumnezeu, Care este smerit, fă drumul pocăinţei, lasă deoparte mărirea exterioară pentru a deveni mare pe dinlăuntru, „…căci astăzi trebuie să intru în casa ta”. Ce lovitură! Cel mai faimos rabbi din Israel cere să fie primit în casa unui vameş! Ce răsturnare de valori! Zaheu nu pregetă: „se grăbeşte să coboare” şi primeşte pe Dumnezeu în casa sa „cu bucurie”. Este întâlnirea vieţii sale: nu trece pe lângă ea. Dar de îndată mulţimea şopteşte, evreii evlavioşi sunt scandalizaţi: totuşi se credea despre Iisus că este un adevărat proroc, şi iată că nu ţine nici măcar Legea… Se aud adesea astfel de vorbe în Biserică, după 2000 de ani: clerul preferă de multe ori regulile în locul Vieţii.

Zaheu îşi dă bine seama de tulburarea pe care o provoacă Domnul. Atunci face o minunată mărturisire publică, adresându‑se lui Hristos, Stăpânul casei sale: „Iată, Doamne, dau săracilor jumătate din bunurile mele….”. Fac ca Tine, mă lepăd de bogăţiile mele, pentru a face bine celorlalţi, urmez bunătăţii Tale. Şi adaugă: „iar dacă am înşelat pe cineva, îi întorc împătrit”. Este foarte posibil să mă fi purtat rău, să fi fost necinstit, să fi înşelat bieţi oameni, le cer iertare şi‑mi îndrept greşeala. Aceasta înseamnă: dacă am furat 100 €, dau înapoi 400. Statele noastre moderne şi societăţile noastre rareori sunt atât de precise! Zaheu s‑a schimbat. Privirea lui Dumnezeu l‑a schimbat. Venirea lui Dumnezeu în casa sa, adică în el însuşi, l‑a transformat: este un om înnoit, mântuit. Hristos rosteşte atunci acest sublim logion : „astăzi s‑a făcut mântuire casei acesteia…”, adică inimii acestui om, „…căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Este adevărat că a căzut, ca voi toţi, dar chipul Meu a rămas întru el: şi am venit să‑l aduc la lumină. Nimeni nu este pierdut pentru totdeauna. Acesta este înţelesul celui de‑al doilea logion, care are caracter universal: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Aceasta ne aduce la ceea ce le spunea Hristos cărturarilor şi fariseilor care Îi reproşau bunăvoinţa şi şopteau între ei pentru că se dusese la un ospăţ mare în casa vameşului Levi (viitorul Sf. Matei) la chemarea acestuia: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”⁷. Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, slavă Ţie!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Ierihonul, care este aproape de Iordan şi de Marea Moartă, se află sub nivelul mării. Văzut de aici, Ierusalimul pare un munte înalt (este o denivelare de aproape 1000 de metri, pe 23 km distanţă). Ierihonul simbolizează lumea căzută. „Către Ierihon” situează Hristos pilda Bunului Samaritean, pentru că ea simbolizează căderea Omului din înaltul Cerurilor (Ierusalim).

2. Zaheu: în evreieşte „Zakkay” = curat, drept. Convertirea sa îl face să‑şi adeverească numele.

3. Aceşti vameşi erau mici colectori de impozite, perceptori. Ierihonul era un centru rutier important aproape de Perea, pe drumul către Ierusalim, şi se găseau acolo numeroşi vameşi, iar Zaheu era şeful lor (astăzi s‑ar spune preşedintele corporaţiei lor).

4. Episcopul Ioan de Saint‑Denis spunea adesea în predicile sale: Dumnezeu este unica obsesie legitimă a Omului. Acesta este un adevărat cuvânt de Pateric.

5. Sicomor: face parte din specia smochinului. Este un arbore de vale numit „smochinul Faraonilor”. Ramurile sale de jos cresc aproape de sol. Smochinul simbolizează Legea. Aici nu este un adevărat smochin, căci Zaheu este un evreu căzut. Dar a trebuit să se urce totuşi într‑un smochin pentru a vedea cine este Iisus: Legea este cea care‑l revelează pe Hristos. Iisus îl pune să „se dea jos”: Zaheu cade din smochin ca un fruct copt. Acest smochin nu a fost uscat, ci a dat rod, nu ca smochinul cărturarilor şi fariseilor, care nu a adus nici un rod şi pe care Domnul îl blestemă când este nevoit să părăsească Ierusalimul, alungat de preoţii evrei, în seara intrării Sale mesianice.

6. Ps.117 [H.118], 23.

7. Lc 5, 31‑32.