Predică la Duminica a 32 -a după Rusalii (a lui Zaheu vameșul)

 „ Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân!"

Scena minunată pe care Sfânta Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, la capitolul XIX, 1-19, ne-o înfăţişează astăzi spre duhovnicească zidire, se petrece în oraşul Ierihon. Mântuitorul Iisus era în trecere prin această aşezare evreias­că, înconjurat ca de obicei de mulţime mare de popor, dornică să vadă cu ochii proprii lucrurile peste fire ce le săvârşea şi setoasă să-I asculte învăţăturile admirabile. La porţile oraşului dăduse ve­dere unui orb ce până atunci şezuse cerşind lângă cale şi care pri­mind lumina ochilor, „a mers după Dânsul, mărind pe Dumne­zeu”(Luca XVIII, 43), fiind pentru toţi dovadă evidentă a puterii dumnezeieşti pe care Iisus Hristos o avea asupra firii văzute şi umplând sufletele tuturor de cel mai cald entuziasm şi de cea mai simţită admiraţie pentru Fiul Mariei.

În Ierihon trăia un om cu numele Zaheu. Acesta, mic de statură, pe cât era de bogat, pe atât era de păcătos. El era mai marele va­meşilor, adică era căpetenia acelora care încasau dările pe care evreii erau datori a le plăti stăpânirii romane, care nu cu mult îna­inte, îşi întinsese puterea şi asupra pământului sfânt al făgăduin­ţei.

Deşi practica o îndeletnicire din cele mai urâte de popor, fiind direct în slujba puterii înrobitoare şi dijmuind mai ales şi cu mai multă asprime pe cei de jos, pe cei mici şi fară apărare, adică pe săraci, pe orfani şi pe văduve, şi aceasta facând-o nu atât în folo­sul vistieriei statului, cât mai ales în al pungii proprii – aceasta explică bogăţia mare a lui, ca şi păcătoşenia sa - Zaheu era fară îndoială, fruntaş între fruntaşii oraşului, fiindcă era foarte bogat. Căci, îndeobşte, se ştia, că respectul, consideraţia de care te bucu­rai, poziţia socială pe care o aveai, erau în directă legătură şi pro­porţie nu cu cinstea şi omenia vieţii tale, nu cu caracterul pe care-l aveai, nu cu virtutea pe care o practicai şi nici chiar cu ştiinţa şi priceperea de care dădeai dovadă, ci cu averea sau cu starea mate­rială pe care te rezemai.

Fără îndoială că Zaheu va fi auzit despre Mântuitorul, al cărui nume era rostit cu atâta veneraţie şi devotament de mulţime şi că­ruia îi cântau osanale toţi cei mântuiţi din tot felul de neputinţe, Desigur, va fi auzit despre acest misterios galilean, care, deşi Se comporta ca un om adevărat, trăia ca un înger, vorbea ca un heru­vim şi făcea semne şi minuni mai mari şi mai multe decât orice profet al legii celei vechi.

În inima rece a acestui bogat înrobit de avere, începe să mi­jească o dâră de lumină, în sufletul său înrăit de păcate începe să se înfiripeze, să încolţească o dorinţă de evadare din rău înspre bine, din păcat spre virtute: Zaheu, mai marele vameşilor şi păcă­tosul păcătoşilor, vrea să-L vadă pe Mântuitorul Iisus. Această dorinţă a sa pare să nu fie realizabilă, căci el e mic de statură şi atâta lume e strânsă în jurul Mântuitorului, încât e imposibil să-L poată vedea sau să poată străbate până la El. Iar dacă totuşi s-ar fi înghesuit, ar fi riscat poate să fie bruscat de cei ce-l cunoşteau cât de păcătos era faţă de popor şi faţă de rânduielile legii lui Moise.

Şi atunci, ca să-şi poată astâmpăra curiozitatea şi ca să-şi poată potoli imboldul lăuntric tainic ce-l mâna spre Mântuitorul, fară să ţină seama că nu se cădea ca el, Zaheu, marele bogătaş, el, omul respectat şi cinstit de concetăţenii săi, el, om în toată firea, să re­curgă la expediente copilăreşti pentru a-şi ajunge scopul, Zaheu, ştiind pe unde avea să treacă Mântuitorul Iisus, negăsind alt chip spre a-L vedea, „aleargă înainte, se suie într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă”. Călcând deci în picioare or­goliul personal de om matur, de om bogat şi cu vază, nesocotind judecata oamenilor - care pe bună dreptate ar fi putut râde de el, văzându-l cocoţat în pom, asemenea pruncilor - Zaheu îşi potoleşte dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaşte pe marele Rabi.

Văzându-l în pom, privindu-L cu atâta dor şi cu atâta iubire, Mântuitorul îi spune: „Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân”. Era firesc să fie aşa: Mântuitorul nu putea trece nepăsător prin faţa unui om care dorea cu atâta ardoa­re să-L cunoască şi în sufletul căruia încolţise speranţa izbăvirii din păcate; Zaheu era bolnav sufleteşte, el dorea să fie vindecat, iar Iisus venise să vindece pe cei ce sufereau de asemenea boală. Coboară prin urmare, Zahee, căci Mântuitorul va tămădui nu nu­mai casa sufletului tău ci casa ta întreagă!

Atât de rodnică a fost întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus şi Za­heu, încât din om păcătos, Zaheu devine om drept; atât de totală şi de perfectă a fost întoarcerea lui de la păcat la adevăr, de la ne­dreptate la adevărata trăire, încât el, de la început, se debarasează de balastul ce-l lega de trăirea pământească păcătoasă, nelăsându-l să se înalţe spre culmile binelui şi ale virtuţii şi care era în acelaşi timp, izvorul, celor mai multe păcate ale sale: avuţia sa prea mare. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: „Iată jumătate din averea mea o dau săracilor”. Şi fiindcă în meseria lui fusese necinstit, îmbogăţindu-se pe căi nedrepte şi nu prin muncă cin­stită, el vrea să repare orice pagubă pe care ar fi cauzat-o altora: „şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit”. În faţa unei atari întoarceri de la rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la păcat la virtute, Mântuitorul nu are altceva de adăugat decât: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. Căci a venit Fiul Omului să caute şi să mântu­iască pe cel ce era pierdut”

E încă viu în mintea noastră praznicul luminat al Naşterii Domnului şi inima noastră simte încă parfumul sfânt ce s-a răsăpândit din ieslea peşterii din Betleem, care a văzut marea minunea înomenirii lui Dumnezeu şi care a cuprins în ea pe Dumnezeu cel făcut Prunc. Răsună în inimile credincioşilor glasul prooroci­lor, plin de nădejdea aşteptării, care cereau de la Domnul să tri­mită mai repede pe Cel aşteptat de neamuri şi apoi cântarea plinî de bucurie că Hristos S-a născut pe pământ. Da, Hristos S-a năs­cut în lume, a intrat fară zgomot şi fară pompă în această lume, facându-Se cetăţean al ei, fară putinţă de a mai fi izgonit din ea: nici răutatea păcatului, nici nedreptatea oamenilor nu vor mai reu­şi să-L alunge de pe acest pământ, în care crucea pătimirii Sale sfinte a fost adânc înfiptă, iar El pironit cu cuie pe ea. El a rămas cu noi în Biserica Sa, căci ne-a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor”.El trăieşte în noi prin credinţa noastră în El; El trăieşte şi va trăi în iubirea sufletelor cu adevărat creştine. Mântuitorul continuă să fie în mijlocul nostru, în bisericile noas­tre modeste, în chipul tainic al Sfintei Euharistii, al Sfintei Împăr­tăşanii, rob al iubirii Sale nemărginite pentru noi, oamenii. Căci ce altceva este trupul şi sângele Domnului, pe care-L mărturisim la Sfânta împărtăşanie, decât acelaşi Hristos, născut din femeie şi mort din iubire pentru oameni, care în chip nevăzut şi totuşi real, a rămas cu noi, fraţii Săi iubiţi?

Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi rămâne dorinţa fierbinte a su­fletelor cu adevărat iubitoare de Dumnezeu. Acestea, asemenea lui Zaheu din Evanghelie, au dorit şi doresc să-L vadă, să-L audă, să-L cunoască şi să-L înţeleagă, pentru ca apoi să urmeze întru totul voia Lui sfântă, poruncile Lui mântuitoare şi pilda vieţii Sale minunate. Sufletele cele alese au un singur dor, doresc un singur lucru: pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos: „Sufletul meu e însetat după Domnul, precum cerbul spre izvoarele apelor” - zice psalmistul. Iar marele iubitor de Hristos, Bernard de Clairvaux, spune: „De mii de ori pe zi Te doresc, Iisuse al meu; când vei veni? Când îmi vei da bucuria ca să mă hrănesc din Tine? O, Iisus, rege minunat, biruitor prea nobil, dulceaţă de nespus! Când cercetezi sufletul nostru, atunci îi izvorăşte adevărul, atunci el calcă în picioare vanitatea lumii şi arde de iubire divină! O, Iisus, dărnicie divină, bucurie minunată a inimii, bunătate de nepătruns, iubirea Ta să mă topească! Iisuse al meu prea dulce, speranţă a sufletului care suspină, pe Tine Te caută lacrimile pioase, pe Tine Te cheamă suspinările intime ale inimii... pentru Tine, O, Iisuse, eu lâncezesc de iubire!” Iar „Imitaţia lui Hristos”, această carte de aur, spune: „A fi cu Hristos e raiul prea dulce; a fi fară El, iadul”!

Prin urmare: eşti flămând? Doreşte-L pe Iisus, căci El e pâinea îngerilor, mama care cuprinde toată dulceaţa. Eşti însetat? Do­reşte-L pe Iisus; El e izvorul apei celei vii, din care dacă va bea cineva, nu va mai înseta în veci; El e vinul care îmbată sufletul şi care face să încolţească feciorelnicii. Eşti bolnav? Doreşte-L pe Iisus, căci El e adevăratul doctor şi adevărata ta tămăduire. Iubeşti frumuseţea sau fugi după avuţii? El însuşi e frumuseţea şi oceanul tuturor comorilor. Doreşti un prieten adevărat? Hristos e cel mai bun prieten al sufletului tău. Eşti păcătos? Cheamă-L pe Iisus; El te va izbăvi, căci a murit pentru tine. Cere-I ajutor, căci El a în­vins pe diavolul, lumea, trupul, moartea şi a potolit mânia Tatălui Său. Doreşti să stărui în bine? Ia-L de model pe El, căci El e ca­lea, adevărul şi viaţa şi cine îl urmează, nu umblă în întuneric. Doreşte-L pe Iisus, suspină după Iisus, fă tot ce poţi ca să ajungi la El; în El vei afla toate bucuriile şi desfătările!

Iisuse Hristos, care bine ai voit a sfinţi casa lui Zaheu prin pre­zenţa Ta şi sufletul lui l-ai curăţit prin harul Tău, fă ca mintea mea să-Ţi creadă Ţie totdeauna, inima mea să Te dorească mereu, iar voinţa mea să fie supusă poruncilor Tale sfinte! Fă-mă să Te iubesc mereu, să Te caut pretutindeni şi să-Ţi slujesc totdeauna, pentru ca apoi Tu să fii fericirea mea în viaţa cea veşnică. Amin!

Sursa: Pr. L Vesa, (Glasul Bisericii nr. 1-2, 1961)