Sfântul Ignatie Briancianinov
Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii
Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem
chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta
învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt
aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele
noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt
arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi
greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa
noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt
deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea
scrisă în stihuri, Cuvântul 55).
El vede dinainte ceasul mutării noastre
în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca
Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de
Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm
către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El,
Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să
deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a
învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim
învăţătura Domnului nostru.
Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti
viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea
noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca
şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea
noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.
Moartea veşnică, ce a lovit sufletul
nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul,
desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei
desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra
omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a
stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de
boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri
care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe
o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.
Împotriva acestei morţi veşnice, care se
înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare,
Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său
sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe
el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru
Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de
ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35).
Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate
frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar
dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce
dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină
însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este
numai un adăpost vremelnic pentru om!
Nu este pe pământ nici un lucru, nu este
pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre.
Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit,
iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi
întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul
nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei. Bunul nostru, avutul şi
comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da
omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui
Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl
ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă.
Ce înseamnă a-ţi lua crucea?
Crucea era unealtă a pedepsei de ocară
pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă,
lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de
drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune
Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu
sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe
voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot
cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15,
19, 16, 2).
A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu
mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe
următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare
de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru
aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru,
de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept…
că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul,
Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu
vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi
mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care
trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală
asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm
să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne
este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a
sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor
întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru
cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti,
ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile
minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu,
şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10,
4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte
ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai
în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a
răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).
A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca
supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place
Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea
păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la
pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie –
a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale
raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare;
prin smerita cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin
cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice
de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru
împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).
Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm
cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să
binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care
ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest
pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi
făcut (Iov 2, 10; l, 12). împlinească-se asupra noastră nemincinoasa
făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci
lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu
celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).
A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de
bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se
înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de
răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi
chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora
propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în
trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să
precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Şi ca
atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De
vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî
cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită
(Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar,
numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când
trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.
Trupul e răstignit prin post, prin
priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu
înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi
cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte
puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai
lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi
poftele (Galateni 5, 24).
Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?
Înseamnă că fiecare creştin trebuie să
îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce
se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este
dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu
acele gânduri păcătoase care apar în el.
Asta înseamnă că fiecare creştin este
dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind
dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui
Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie
dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le
zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că
trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt
potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul
nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi
de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan
Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte
nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească şi
îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine.
Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta!
Cât de felurite sunt patimile care se
luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le
trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor
noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti,
chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi
fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această
cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se
de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se
află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate
urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.
Ce înseamnă a urma lui Hristos?
Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi
învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al
lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi
lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii
potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate
faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite. De o asemenea urmare a
lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de
amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească
adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi
supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de
Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a
recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.
Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după
rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile
noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui
Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind
fiecare de pe crucea sa:
„După dreptate cele vrednice de faptele
mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea
propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă
de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al
necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii
Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de
vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare
de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit,
învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în
zadar să scape de cruce.
Pentru cel ce cârteşte şi huleşte,
crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe
ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi
îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi
Milostivul Dumnezeu, defăima şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui
Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în
batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine
şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă
Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi
moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu,
ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică.
Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de
marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului
omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul
le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile
păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie. Această
prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu
neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii
Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine
şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!