de Pr. Noël Tanazacq
a 5‑a Duminică din Post – Marcu 10, 32‑43
Această Evanghelie se compune din două părţi care nu au nici o legătură
una cu alta: cea de‑a treia vestire a Patimilor şi cererea fiilor lui
Zevedeu. Cu toate acestea, ele sunt legate cronologic, după cum o atestă
două dintre Evangheliile sinoptice, Matei şi Marcu. Scena se petrece în
timpul „urcării la Ierusalim”1,
adică la sfârşitul misiunii pământeşti a lui Hristos, mai mult nu putem
şti. Însă Sfântul Luca o situează chiar înaintea intrării în Ierihon,
deci nu prea departe de Ierusalim.
Cea de‑a treia vestire a Patimilor are o legătură directă cu Paştele
care se apropie şi este relatată de toate cele trei Evanghelii sinoptice
(Mat. 20, 17‑19, Marcu 10, 32‑34 şi Luca 18, 31‑34). Iisus merge în
fruntea alaiului, care este unul numeros: se simte în istorisirea lui
Marcu (adică a lui Petru) toată energia lui Hristos pentru a plini voia
Tatălui Său, deşi mergea către moarte. Este vorba despre o jertfă de
bunăvoie: Hristos se grăbeşte să‑l mântuiască pe Om.
Însă „ucenicii erau
tulburaţi şi‑L urmau cu teamă”, pentru că le vestise deja de două ori
Patima Sa2. Sunt
neliniştiţi şi înaintează şovăind (ce se va petrece cu noi?). Domnul ia
atunci deoparte pe cei Doisprezece (despărţindu‑i de restul alaiului) şi
le vesteşte pentru a treia oară tot ceea ce avea să I se întâmple, ca
„Fiu al Omului” (dat pe mâna marilor preoţi şi a cărturarilor [de către
Iuda], osândit la moarte [de propriii Săi preoţi] şi dat păgânilor
[guvernatorul roman], chinuit de soldaţi, răstignit şi ucis). Ca de
fiecare dată când e vorba de un lucru de mare însemnătate, Hristos
vesteşte de trei ori, pentru că este voia Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh, şi care se va plini de Dumnezeiasca Treime. Această a
treia vestire este mult mai precisă decât primele două, de unde frica
ucenicilor, care rămân zdrobiţi şi fără glas.
Faptul că Domnul a făcut aceste trei vestiri este foarte important
pentru toate neamurile ce au să vină: ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos
ştie tot ce I se va întâmpla. Plineşte toate de bunăvoie. Cu toate
acestea, Domnul Îşi încheie profeţia zicând: „iar după trei zile, va
învia”. Însă aceasta ucenicii nu pot să o înţeleagă: nu ţin minte decât
restul, suferinţele şi moartea. Noţiunea de „înviere din morţi” era de
neconceput pentru ei, mai ales cu privire la Învăţătorul lor cel iubit,
cu toate că fuseseră martori ai mai multor învieri3.
Adesea, când Hristos vorbeşte desluşit, şi nu în pilde, e mult mai greu
pentru Apostoli (ca şi pentru noi) să‑L înţeleagă. Hristos vesteşte tot
ceea ce avea să I se întâmple pentru a‑i feri pe Apostolii Săi de
deznădejde, pentru a‑i înarma împotriva „scandalului” morţii Sale.
Cererea fiilor lui Zevedeu survine imediat după aceea, pe neaşteptate,
şi poate să ni se pară cu totul nepotrivită. Nu este relatată decât de
doi martori oculari, Matei (20, 20‑23) şi Petru (Marcu 10, 35‑40).
Despre cine şi despre ce este vorba?
„Fiii lui Zevedeu” sunt Iacov (cel Mare) şi Ioan, doi vechi tovarăşi de pescuit ai lui Petru şi Andrei4
şi, de bună seamă, doi foşti ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Hristos
îi iubeşte mult şi i‑a numit „fiii tunetului” (Boanerghes)5,
pentru că sunt două firi aprinse, care se dăruiesc întru totul, fără
rezerve. Fac parte din „triada apostolică” (Petru, Iacov şi Ioan), adică
cei trei Apostoli cei mai apropiaţi de rabbi Ieshouah şi martorii
marilor Sale lucrări (printre care şi Schimbarea la Faţă). Iacov avea să
fie primul Apostol care a suferit mucenicie6, iar Ioan este prietenul iubit al lui Hristos („cel pe care îl iubea Iisus”7).
Ei se apropie de Domnul, probabil luându‑L la o parte, şi Îi cer „să
stea unul de‑a dreapta şi altul de‑a stânga Ta, întru slava Ta” [la
Matei: „întru Împărăţia Ta”]. Este o cerere nemaipomenită şi chiar
şocantă. Cu atât mai mult cu cât, la Sfântul Matei, ei vin cu mama lor8
şi o lasă să ceară pentru ei, probabil pentru nu îndrăzneau să ceară ei
înşişi. Putem fi miraţi că nişte persoane atât de sporite duhovniceşte
şi apropiate de Dumnezeu pot cere o favoare care ar fi fost în
detrimentul celorlalţi şi care poate părea puţin vanitoasă, pentru că de
fapt ei cer cele mai bune locuri în Împărăţia lui Dumnezeu. Putem vedea
lucrul acesta sub două unghiuri diferite:
– Apostolii, oricât de mari ar fi, rămân fiinţe omeneşti ca toate
celelalte, cu limitele şi neajunsurile lor. Trebuie să ne aducem aminte
că aveau să adoarmă în Ghetsimani, nefiind în stare să privegheze
împreună cu Hristos, Care este pe culmile suferinţei Sale lăuntrice, şi
că‑şi vor părăsi cu toţii învăţătorul, chiar dacă Sfântul Ioan avea să
vină apoi la picioarele Crucii. Este şi o lecţie de smerenie pentru noi
toţi.
– Pe de altă parte, putem privi şi altfel cererea lor. Ei Îl iubesc
atât de mult pe Învăţătorul, că vor să fie aproape de El pe vecie.
Sfântul Efrem Sirul arată cu fineţe că această scenă se situează chiar
după Schimbarea la Faţă, când Iacov şi Ioan L‑au privit pe Hristos în
Slava Sa dumnezeiască, străjuit de Moise la dreapta Sa şi de Ilie la
stânga9. Această
vedenie i‑a marcat şi este de înţeles că i‑a determinat să‑I ceară lui
Hristos aceeaşi fericire ca a lui Moise şi a lui Ilie (care, de fapt,
reprezintă îndumnezeirea).
Prima reacţie a lui Hristos este aspră: „Nu ştiţi ce cereţi!”, cu alte
cuvinte: v‑aţi ieşit din minţi. Şi Domnul adaugă: puteţi voi să beţi
paharul pe care‑l voi bea Eu? Puteţi să mergeţi cu Mine în această
urgie? Este de observat că Domnul leagă faptul de a sta dimpreună cu El
de slava muceniciei. Celor doi tineri nu le lipseşte îndrăzneala: ei
încuviinţează10. Atunci Domnul profeţeşte mucenicia lor11.
Apoi Hristos dă o învăţătură teologică foarte înaltă: nu este al Meu
acest lucru. Ci Tatăl Meu singur hotărăşte aceasta, El, singurul izvor a
toate, după firea Sa ipostatică. Şi „Tatăl Meu a rânduit aceste locuri”
pentru alţii decât voi. Fiul stă mereu în ascultare desăvârşită către
Tatăl: este Fiul desăvârşit al unui Tată desăvârşit. Chenoza Fiului este
oglinda chenozei Tatălui. Învăţătura lui Hristos este o mistagogie
treimică. Iar pe cei pentru care Tatăl a rânduit aceste locuri îi
cunoaştem noi, creştinii, prin Tradiţie: sunt zugrăviţi pe icoana numită
deisis12 în toate bisericile ortodoxe. La dreapta lui Hristos se găseşte Născătoarea de Dumnezeu, cea mai presus decât toate făpturile13,
iar la stânga Sa, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, „cel
mai mare între cei născuţi din femei” (Mat. 11, 11 şi Luca 7, 28). Însă
cei Doisprezece Apostoli vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca cele 12
triburi ale lui Israel (Domnul tocmai a spus‑o mai înainte, la Mat. 19,
27‑28 şi Luca 22, 28‑30). Ceilalţi Apostoli au auzit răspunsurile lui
Hristos către Iacov şi Ioan şi „au început a se mânia” pe cei doi fraţi.
În loc de a da o „lecţie de morală”, Domnul va profita de împrejurare
pentru a da o învăţătură duhovnicească şi eclezială pe care se va
întemeia Biserica. El îi cheamă pe cei Doisprezece împrejurul Lui şi îi
învaţă. Pleacă de la ce se petrece în lume: „cei ce se socotesc
cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, iar cei mai mari ai lor le
stăpânesc” (se subînţelege: le asupresc). Ceea ce Domnul vrea să spună
este că raporturile dintre mai‑mari şi popoare sunt raporturi de forţă,
de putere, ca de la stăpânitor la supus, ceea ce este în acord cu
realitatea. Şi adaugă: voi să faceţi altminteri („între voi nu trebuie
să fie aşa”). „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al
vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă14”.
Este răsturnarea valorilor. Adevărata măreţie este a sluji. Adevărata
întâietate este a se pune pe sine mai jos decât toţi. Este evident că
Hristos dezvăluie aici ucenicilor Săi modelul dumnezeiesc. El arată pe
loc cum conduce El şi cum stăpâneşte: „Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să
I se slujească, ci ca El să slujească şi să‑Şi dea sufletul
răscumpărare pentru mulţi”. Hristos va fi pus în rândul robilor:
pedeapsa legală a crucii era rânduită robilor. El va pune în practică
ceea ce spune şi ceea ce cere să se facă. Este o adevărată revoluţie în
istoria omenească: este prima oară de la căderea lui Adam şi a Evei când
se proclamă o asemenea rânduială. A fi mai mare, rege, este a sluji pe
ceilalţi, şi nu a fi slujit sau a se sluji pe sine. A fi puternic
înseamnă a avea „slăbiciunea” de a fi bun şi mărinimos. A fi bogat
înseamnă a se lăsa sărăcit pentru ceilalţi. A fi cel dintâi înseamnă a
lua locul celui de pe urmă, pentru a fi sigur că nimeni nu se va pierde.
Hristos ne arată aici cum se poartă Dumnezeu cu Omul, cum stăpâneşte
El, fiind „blând şi smerit cu inima”. El le spune ucenicilor Săi şi
tuturor celor care vor să‑L urmeze până astăzi: fiţi ca şi Dumnezeu. A
sluji pe ceilalţi înseamnă a avea grijă de ei, a se dărui pe sine.
Această poruncă dumnezeiască este unul dintre temeiurile Bisericii.
Este regretabil că cei care au grija turmei acesteia de 2000 ani,
urmaşii Apostolilor, adesea uită şi preferă a se asemăna lumii mai
degrabă decât lui Dumnezeu.
Părintele Noël TANAZACQ, Paris
Note:
1. Cu
privire la urcarea la Ierusalim, a se vedea expunerea pe larg din nr.
58‑59 pe ianuarie‑februarie 2013 despre Orbul din Ierihon.
2. Prima
oară chiar înaintea Schimbării la Faţă, în Galileea (Mat. 16, 21, Marcu
8, 31‑33, Luca 9, 22). Aici, Petru este cel care Îl ia la o parte, iar
Hristos îi spune: „înapoia mea, Satano”. A doua oară după Schimbarea la
Faţă, tot în Galileea (Mat. 17, 22‑23, Marcu 9, 30‑32, Luca 9, 43‑45).
Se arătase ucenicilor în toată slava Sa dumnezeiască, tocmai din cauza
Patimii şi a Morţii Sale care se apropiau, pentru ca, în acele clipe,
aceştia să nu uite că El este Dumnezeu.
3. Mai ales la cea a fiului văduvei din Nain şi la cea a fiicei lui Iair, cu trei ani înainte.
4. Când
Hristos i‑a chemat pe ţărmul Mării Galileii, se găseau în barca tatălui
lor, Zevedeu: au lăsat totul pentru a‑L urma pe Iisus (Marcu 1, 2 şi
Mat. 4, 21).
5. La Marcu 3, 17.
6. Irod Agrippa avea să‑i taie capul în preajma anilor 41‑44.
7. Ioan 13, 23. În timpul Cinei celei de Taină, capul său se odihnea „pe sânul lui Iisus”, adică aproape de inima Sa.
8. Mama
lor este Salomeea, care avea să fie una dintre „sfintele femei” care
L‑au urmat pe Iisus până la capăt. Va fi una dintre cele trei Mironosiţe
venite la mormânt în ziua de Paşti (cu Maria din Magdala şi Maria, mama
lui Iacov cel Mic şi a lui Iosua, căreia i se spunea „Maria, mama lui
Iacov”). Prin analogie cu celelalte Marii, Salomeea va fi cinstită în
Apus sub numele de „Maria‑Salomeea”, de unde expresia de „cele trei
Marii” care veniseră la mormânt.
9. Comentariul la Evangheliile sinoptice (XV, 18), SC 121, p. 275.
10. Această
îndrăzneală corespunde numelui profetic de „Boanerghes” pe care li l‑a
dat Domnul şi susţine cea de‑a doua opinie pe care am exprimat‑o mai
sus.
11. Aşa
se va întâmpla cu Iacov, căruia i se va tăia capul (cf. nota 6), dar în
ceea ce priveşte pe Ioan, nu avem elemente istorice pentru a susţine
aceasta.
12. Deisis:
fresca aflată în altarul bisericilor, care Îl reprezintă pe Hristos în
slavă, cu Maica Domnului de‑a dreapta Sa, iar la stânga Sfântul Ioan
Botezătorul, îndreptaţi către El şi mijlocind pentru tot neamul omenesc
(deêsis, în greceşte, înseamnă mijlocire, rugăciune). O regăsim în Apus
în arta preromană şi romană, care este o artă iconografică.
13. Maria
este mai presus decât făpturile îngereşti: „Tu, cea mai cinstită decât
Heruvimii şi mai preaslăvită, fără de asemănare, decât Serafimii…”
14. Slujitor:
în greacă diaconos, iar în latină minister. Slugă sau rob: în greacă
doulos iar în latină servus. Este o gradaţie între cele două: slujitorul
are o funcţie subalternă, însă este un om liber. Robul nu este nimic:
nu are nici un statut social, nici o libertate; este ca un obiect:
stăpânul său are drept de viaţă şi de moarte asupra lui. Hristos,
ţintuit pe cruce, va lua locul unui rob, robul tuturora. Primind de
bunăvoie să fie „cel mai de pe urmă”, Tatăl Îl va ridica mai presus
decât Cerurile, în locul cel dintâi, de‑a dreapta Sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!