Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om

 Cuvânt la Apostolul Duminicii a 20-a după Rusalii (învierea fiului văduvei din Nain), de la Galateni 1, 11-19

Acelaşi Pavel. Apostol aprins de Har. De astă dată ne reîntoarcem la capitolul anterior Epistolei ce am citit în Duminica trecută. Suntem în capitolul 1. Şi mi-e greu să găsesc ceva care să ne atragă atenţia mai bine decât ceste cuvinte: „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om” (Gal 1, 11). Argumentul este neîndoielnic plecat din experienţa sa directă: „Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Gal 1, 12). Pentru a arăta schimbarea, îşi povesteşte propria viaţă. De aici obiceiul din adunări de a se arăta omul pe sine cu întoarcerea sa la Hristos pentru a fi pildă şi ajutor celorlalţi. Cu condiţia să aibă statornicie. Ca la Ap. Pavel.

Dacă vrem să înţelegem care era diferenţa dintre Evanghelia lui Hristos Ce convertise pe tânărul isteţ din Tarsul Ciliciei şi învăţătura lumii la vremea aceea vă îndemn să citiţi, de exemplu, stoicii.

Nu pe toţi, desigur. De curând a apărut o lucrare a lui Ryan Holiday şi Stephen Hanselman, intitulată Stoic zi de zi (Ed. ACT şi Politon, 2020, 464 pg.). Sunt pagini admirabile din Diogene Laertius, Epictet, Plutarch, Marc Aureliu, Seneca Lucius Annaeus legate de claritate în viaţă şi discurs, patimi şi emoţii, conştientizare, gândire şi imparţialitate, acţiune corectă, rezolvarea problemelor, datorie, pragmatism, tărie de caracter şi capacitate de adaptare, virtute şi bunătate, acceptare / amor fati ori cugetări remarcabile despre moarte. Care seduc încă cititorul modern. Sunt exemplu limpede că lumea în care se vestea Evanghelia nu era nelocuită de idei ori oameni inteligenţi. Platon şi Aristotel nu sunt pictaţi pe ogivele externe ale zidurilor marilor locaşuri creştine la întâmplare, ci dovedind modul în care creştinismul a văzut în filozofia de calitate un soi de ghidaj spre cunoaşterea lui Hristos. Sf. Pavel o dovedeşte în Areopag. Când adaugă culturii despre moarte, pe care elinii o aveau, Învierea. De neconceput filozofilor de atunci. Şi multora dintre cei de acum. Volumul amintit de mine aduce 366 de citate despre înţelepciune, perseverenţă şi arta de a trăi. Dar nici o înţelepciune, perseverenţă ori artă de a trăi nu este cu adevărat vie fără Înviere. Fără asumarea învierii ca realiâtate. Şi Sf. Pavel acest lucru îl vindecă. Adaugă celor 366 de citate pe care şi galatenii, şi corintenii, şi atenienii, şi romanii, şi toţi ceilalţi filozofi dintre cetăţenii multora dintre cetăţile misionarizate ziua cea mai importantă: Ziua Învierii! Ca să dovedească adevărul rostit, se descoperă pe sine, mortul în Lege. Şi readuce aminte venirea sa la Hristos, pe care o socoteşte primă fază a Învierii sale.

Nimic din construcţia Epistolei nu se potrivea mai bine Evangheliei de azi cu învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-19). Admirabil joc pedagogic ne propune Biserica. Numai de am vrea să gândim şi să legăm cele citite în Duhul Sfânt. Dacă admitem că Legea este văduva din Nain, întoarcerea din drumul cimitirului şi morţii a tânărului fiu al văduvei seamănă mereu cu propriile întoarceri. Nu ne rupe Hristos de Lege şi de nici o cultură asumată până la momentul convertirii din drumul păcatului şi morţii. Ci o umple de sensul Învierii. În exerciţiul acesta mai scapă puţin din ceea ce am acumulat ca fiind „de valoare”. Dar tot ce am crescut în noi cultural se umple de lumină precum Duminica de Înviere. Am aflat, într-o minunată ediţie de carte, Ucenicii lui Evagrie. Capete filocalice (traduse şi adnotate de Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, 2020, 283 pg.), un text care dovedeşte cum trece Evanghelia peste filozofare: „Virtuţi trupeşti sunt: postul, privegherea, munca şi ajutorarea celui în nevoie şi cele asemenea. Iar (virtuţi) sufleteşti sunt: blândeţea, iubirea, înfrânarea, neţinerea de minte a răului şi cele asemenea. Dacă ni se întâmplă să nu postim, nici să nu priveghem din cauza vreunei boli sau din altă pricină, Domnul ştie motivul. Dar nu există nici o împrejurare când nu trebuie să păzim îndelungă-răbdarea şi iubirea” (Op. cit., Capetele din Colecţia Ateniană, 54, pg. 35). E modul în care Învierea umple şi dă sens nevoinţei şi culturii deopotrivă. Iar Pavel ştie asta. De aceea spune că nu de la om a primit Evanghelia. El spune celorlalţi, prin prisma propriei experienţe pe care apoi o va povesti pe larg, că din filozofia creştină adusă de Evanghelie ceea ce nu se vede este mai important decât ce se vede. Că partea cea mai de preţ din toată asumarea experienţei Evangheliei nu se poate învăţa – fie şi pe de rost, cum credeau unii atunci, iar alţii insistă azi –, ci presupune capacitatea de a vedea dinspre Înviere lumea şi prezenţa ta ca om în ea.

Evanghelia Sf. Ap. Pavel, cea binevestită lui şi prin el nouă, nu este după om. Asta nu înseamnă că nu este umană. Dovada este că îndată va curge din propovăduirea lui textul analizat de noi în săptămâna trecută, text fundamental înţelegerii conţinutului Libertăţii din punct de vedere creştin. Nu este „după om” înseamnă şi că nu este la măsura omului păcătos, neconvertit şi neînţelepţit în Hristos. De aici şi admirabila serenitate a propovăduirii creştine inclusiv în mijlocul martirajului ori întemniţării pe seama credinţei în Hristos. În fiecare fibră a gândirii creştine vibrează Învierea şi biruinţa Domnului Hristos împotriva morţii. Liberi şi eliberaţi de moartea prin idolatrizarea lui Dumnezeu ori a fricii. Căci – nu-i aşa? – nu există nici o împrejurare când nu trebuie să păzim îndelungă-răbdarea şi iubirea… Virtuţi luminate de Înviere.

Pr. Constantin NECULA