Despre minuni

 

Duminica a XXIV-a după Rusalii

Evanghelia de la Luca 8,41-56

41 Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, 42 căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.43 Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, 44 apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. 45 Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? 46 Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. 47 Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. 48 Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. 49 Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. 50 Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. 51 Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. 52 Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. 53 Şi râdeau de El, ştiind că a murit. 54 Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! 55 Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. 56 Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

1. Două mari minuni. Evanghelia acestei Duminici ne istoriseşte două mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea femeii cu scurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair. În primul caz, femeia încercase toate posibilităţile omeneşti de vindecare. Boala era veche – de 12 ani –, iar Evanghelia de la Marcu notează că „multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre rău” (Mc 5,26). Cât despre fiica lui Iair, dacă până era „pe moarte” (Lc 8,42) tatăl spera ca Învăţătorul din Nazaret s-o mai poată scăpa, după ce murise toţi socoteau că nu se mai poate face nimic. Cel care venise să-i anunţe lui Iair moartea copilei ţine chiar să exprime acest gând: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (Lc 8,49; cf. Mc 5,45).

Învierea fiicei lui Iair este una dintre cele trei învieri de care ne vorbesc Sfintele Evanghelii. Există, desigur, o mare deosebire între învierea tânărului din Nain, a fiicei lui Iair sau a lui Lazăr, pe de o parte, şi Învierea lui Hristos, pe de altă parte. Cei trei au fost readuşi la o viaţă pământească temporară. Este infinit mai înaltă învierea lui Hristos, cu un trup îndumnezeit şi preamărit. Şi va fi infinit mai înaltă învierea în slavă a Sfinţilor, la a doua venire a lui Hristos. Minunea Învierii lui Hristos este temeiul tuturor minunilor care se săvârşesc în Biserică şi în viaţa credincioşilor. Hristos Cel preamărit de-a dreapta Tatălui, „Acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13,8) şi Care a făgăduit că va fi cu ai Săi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28,20), ca oarecând pe plaiurile Ţării Sfinte, Se apropie cu milă de cei ce-L cheamă în suferinţele şi necazurile lor şi, în chip minunat, îi mângâie, îi miluieşte şi îi vindecă. Credincioşii sunt adeseori beneficiari ai minunilor lui Hristos. Afirmăm acest lucru cu hotărâre şi fără nici un fel de confuzie între ceea ce este cu adevărat o minune şi nenumăratele năluciri şi false minuni.

Dincolo însă de tot ceea ce face Hristos în chip minunat în viaţa credincioşilor Săi, există o mare minune căreia ne-am făcut părtaşi toţi membrii Bisericii, fără excepţie. O minune cu mult mai mare decât toate celelalte pe care le-am putea dori. Din puterea Învierii Lui am fost cu toţii înviaţi duhovniceşte prin Taina Sfântului Botez (Rom 6,3 şi urm.; Ef 2,5-6; Col 2,12-13). Am trecut, împreună cu El, prin moarte şi înviere. Ne-am făcut părtaşii vieţii Lui tainice şi dumnezeieşti (cf. Col 3,3-4). O mare minune a pus astfel temei vieţii noastre celei noi, în Hristos şi în Biserică. Şi tot din puterea Învierii Lui se va săvârşi minunea sculării celei slăvite, cu trupul, a Sfinţilor, „întru învierea vieţii” (In 5,29), la Parusie.

2. Creștinismul și minunile. Sfintele Evanghelii sunt pline de istorisiri despre minunile Mântui­torului. Şi totuşi ele nu-şi propun să prezinte toate minunile, ci numai ne lasă să înţelegem că minunile însoţeau fiecare pas al lui Iisus. De multe ori, într-o prezentare rezumativă, Sfintele Evanghelii ne spun pur şi simplu că El a vindecat pe toţi bolnavii din locurile pe unde trecea. Minunile nu încetează cu plecarea Sa la Tatăl. Ele sunt prezente mereu în Biserică. Vieţile Sfinţilor sunt pline de mărturii ale minunilor pe care Mântuitorul continuă să le săvârşească în lume prin aleşii Săi. Putem, deci, spune că, mai mult decât în oricare religie, minunile ţin de însăşi structura credinţei creştine. „Toate principiile esenţiale ale hinduismului ar rămâne, cred, intacte, dacă înlături miraculosul, observaţia fiind aproape adevărată şi în cazul mahomedanismului. Cu Creştinismul însă nu poţi face asta. El este tocmai povestea unei mari minuni” – scrie C. S. Lewis (Despre minuni, trad. de Sorin Mărculescu, Ed. Humani­tas, Bucureşti, 1997, p. 78).

O bună parte dintre oamenii zilelor noastre nu mai cred însă în minuni. Şi nu e nicidecum vorba numai de atei, ci de oameni care se consideră „religioşi”. Numai că în „religia” lor nu mai au loc minunile. Deoarece ei cred că fie caracterul lui Dumnezeu, fie caracterul naturii exclude posibilitatea minunilor.

3. Minunile și legile naturii. Vom începe cu obiecţiunea din urmă, care este şi cea mai populară: că, adică, posibilitatea minunilor este exclusă de caracterul însuşi al naturii. Adeseori auzim sau citim că nu se poate să existe minuni, deoarece ele sunt contrare legilor naturii. „Da, zic aceşti contestatari, oamenii din trecut puteau crede în minuni deoarece ei nu cunoşteau legile naturii. Acum însă ştim că ele sunt cu neputinţă”. Sau: „Primii creştini credeau, desigur, că Hristos este fiul unei Fecioare; dar noi ştim că aşa ceva este o imposibilitate ştiinţifică”. Credinţa în minuni, susţin aceştia, ar fi apărut într-o perioadă când oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii încât nu-şi dădeau seama că minunile îi sunt contrare.

Luând însă aminte la relatările evanghelice despre minuni, ne dăm seama cât de falsă este o asemenea supoziţie. Dreptul Iosif, descoperind că logodnica sa urmează să aibă un copil, se hotărâse s-o părăsească; ceea ce arată că el era nu mai puţin conştient decât oamenii de astăzi de „mersul naturii”. A fost nevoie ca îngerul să-i vestească taina zămislirii de la Duhul Sfânt pentru a accepta minunea ca pe ceva dincolo de uniformitatea legilor naturii. Acelaşi lucru îl descoperim în toate relatările evanghelice despre minuni. Toate minunile din Evanghelii suscită frica şi „minunarea” celor prezenţi, ceea ce arată că aceştia toţi erau foarte conştienţi de legile naturii şi de depăşirea acestor legi prin minunile lui Iisus; de aceea, ei şi consideră aceste minuni ca dovezi ale puterii Sale supranaturale. Astfel, credinţa în minuni, „departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii, este posibilă exclusiv în măsura în care aceste legi sunt cunoscute” (ibid., p. 57). Dintotdeauna, omul a ştiut că, în cazul minunilor, este vorba de ceva de dincolo de natură, de o invadare a naturii de o forţă dinafara ei. Astfel, percepţia minunilor nu a avut cum să fie modificată de trecerea timpului sau de dezvoltarea ştiinţei. „Temeiurile credinţei şi necredinţei sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii – sau zece mii – de ani” (ibid., p. 58).

4. Minunea este interconexată cu întreaga natură. În legătură cu temeiul „naturalist” menţionat, se cuvine să ne întrebăm dacă natura are, într-adevăr, o astfel de constituţie încât interferenţele supranaturale cu ea să fie imposibile. Ştim că, în general, natura este regulată, că ea se comportă conform unor legi fixe. Această observaţie nu implică însă nicidecum imposibilitatea minunilor. Fizicianul ştie că o bilă, împinsă cu o anumită forţă pe o suprafaţă plană se va deplasa într‑un anumit fel. Dar el ştie tot atât de bine, tocmai pentru că e fizician, că dacă apare un factor nou, pe care nu l-a luat în calcul – de pildă, dacă bila e deformată –, atunci comportamentul bilei se va deosebi cu necesitate de cel aşteptat. Nu pentru că legea e falsă, ci pentru că e adevărată. Minunea, din punctul de vedere al omului de ştiinţă, implică tocmai o astfel de introducere a unui factor nou în situaţie: puterea supranaturală, pe care el n-a avut-o în vedere (cf. , p. 68-69).

Ar fi inexact să spunem că minunea încalcă legile naturii. Când, prin intervenţia lui Dumnezeu, apare o situaţie nouă şi neobişnuită, natura digeră sau asimilează această nouă situaţie, ea „se instalează în această nouă situaţie, o face să se simtă ca acasă, îi adaptează toate celelalte evenimente” (ibid., p. 69-70). Dacă un eveniment vine din afara naturii, „în clipa când acesta intră pe tărâmul ei, se şi supune tuturor legilor sale. Vinul miraculos va ameţi, zămislirea miraculoasă va duce la sarcină, cărţile inspirate vor suferi toate procesele de alterare textuală, pâinea miraculoasă va fi mistuită. Arta divină a minunii nu este arta suspendării tiparului căruia i se conformează eveni­mentele, ci arta alimentării acelui tipar cu noi evenimente” (ibid., p. 70).

Ca orice eveniment, minunea are şi ea o cauză şi un rezultat (efecte sau consecinţe). Numai că, dacă în ce priveşte consecinţele, acestea decurg potrivit legii naturale, cauza ei este o lucrare specială a lui Dumnezeu. Astfel, în ce priveşte consecinţele sau rezultatele ei, minunea este interconexată cu întreaga natură. Numai că ea nu este tot astfel interconexată cu istoria anterioară a naturii. Şi tocmai acest lucru li se pare multora intolerabil. Iar motivul pentru care ei socotesc intolerabilă interferenţa unei cauze din afara naturii este acela că pornesc de la premisa că natura este totalitatea realităţii. Ei iau o parte a realităţii drept totalitate. Ca credincioşi, putem fi de acord că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Dar nu putem fi de acord că natura este întreaga realitate. Şi afirmăm că, în considerarea realităţii, trebuie să ţinem seama nu numai de natură, ci deopotrivă de Dumnezeu şi de lucrarea Sa. În realitatea astfel considerată, minunea nu mai apare ca un eveniment ce nu şi-ar avea locul în armonia ansamblului. „Marele eveniment complex numit natură şi noul eveniment introdus de ea prin minune sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă am şti destul, corelate în chipul cel mai complicat în scopul şi planul Său… În felul acesta, minunile şi cursul anterior al naturii sunt la fel de bine interconexate ca oricare alte două realităţi, numai că, pentru a găsi interconexarea, trebuie să te întorci la Creatorul lor comun” (ibid., p. 71).

Minunile sunt astfel şi ele revelaţii ale armoniei a toate câte sunt. De aceea, este cu totul eronat a susţine că posibilitatea minunilor ar fi exclusă de caracterul însuşi al naturii. Dacă natura e modificată de puterea supranaturală, aceasta înseamnă că aptitudinea de a fi astfel modificată ţine de esenţa însăşi a naturii.

5. Merităm ca Dumnezeu să ne acorde o atenție specială? Împotriva credinței în minuni se recurge şi la o altă diversiune. Mulţi spun că oamenii din vechime puteau crede în minuni deoarece ei credeau că pământul este centrul lumii şi că omul este regele creaţiei. Acum însă, când ştim că planeta noastră nu este decât un fir de praf în imensitatea universului, ar fi ridicol să credem că am merita ca Dumnezeu să ne acorde atenţia Sa specială. Şi că Dumnezeu ar fi coborât tocmai la noi.

Dar, în primul rând, nimeni n-a putut dovedi că omul nu este, de fapt, regele creaţiei. Şi apoi, cine zice că trebuie să fim foarte importanţi pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se coboare la noi? El Se face om şi moare pentru mântuirea neamului omenesc nu din cauză că acest neam omenesc ar merita acest lucru – şi creştinismul ne învaţă foarte bine să ne recunoaştem umilinţa –, ci din cauză că Dumnezeu este intrinsec iubire. El iubeşte nelimitat. Şi cu cât este omul mai neînsemnat, ba, mai mult, cu cât este mai disperată starea lui de decădere, cu atât mai mult se apleacă asupra lui iubirea lui Dumnezeu. „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19,10); şi: „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom 5,20).

6. Un „dumnezeu” care nu face minuni. Dar lumea „modernă” crede că minunile sunt excluse nu numai de caracterul naturii și de insignifianța omului și a lumii sale, ci şi de însuși caracterul lui Dumnezeu. Omul „modern”, chiar când zice că crede în Dumnezeu, nu crede că Dumnezeu face minuni. Şi aceasta pentru că, într-adevăr, dumnezeul conceput de această lume „modernă” nu face minuni.

Într-adevăr, dumnezeul „religiei” unei bune părţi a lumii de astăzi nu este Dumnezeul Cel viu şi iubitor de oameni al Revelaţiei creştine, nu este Dumnezeul personal şi Care intră cu noi într-o relaţie personală. Spunând acest lucru, îi am în vedere nu numai pe cei din lumea necreştină sau, la noi, pe zeloţii a tot felul de curente şi „spiritualităţi” de sorginte orientală. Ci şi pe mulţi oameni botezaţi şi care se consideră buni „creştini”, ba chiar buni „ortodocşi”. Adeseori când îi întreb pe câte unii oameni pe care-i cunosc de ce nu vin la Sfânta Liturghie, mi se răspunde: „Părinte, să ştiţi că chiar dacă nu vin la biserică, eu sunt un om foarte credincios. Că doar îmi dau bine seama că trebuie să existe o putere deasupra noastră. Şi eu cred în această putere”. Or, numai creştinism nu se poate numi credinţa într-o „putere” sau o „forţă” abstractă. Şi totuşi, există nu numai mulţimea de anonimi pentru care Dumnezeu este o simplă forţă impersonală, ci şi  teoreticieni care consideră această „religie” drept o credinţă mai profundă, mai „spirituală” şi mai luminată decât creştinismul. Iar moda sincretismelor orientale, atât de prezentă în lumea de astăzi, validează, chipurile, caracterul „religios” al acestor aberaţii nu numai necreştine, ci profund şi declarat anticreştine. Această „religie” poate fi numită în genere panteism. Iar panteismul, care unora le pare foarte modern, există, de fapt, de când lumea, chiar dacă el a revenit în lumea europeană o dată cu Giordano Bruno şi cu Spinoza. Astăzi, panteismul e aproape la fel de puternic în lumea aşa-zisă „creştină” ca şi în India antică sau în Roma antică. Or, panteismul, cum o arată însăşi denumirea sa (pan= totul; theos=dumnezeu), înseamnă credinţa că totul este Dumnezeu. Dumnezeu este văzut pur şi simplu ca o forţă nedefinită şi prezentă în tot ceea ce există. Se poate spune că panteismul Îl dizolvă pe Dumnezeu în natură. În această concepţie, Dumnezeu şi natura sunt una; Dumnezeu este coborât la nivelul naturii şi natura este ridicată la rang de dumnezeu. Idolatrii a căror „nebunie” o vădeşte Sfântul Apostol Pavel, ca unii care „s-au închinat şi au slujit făpturii în locul făcătorului” (Rom 1,21-25), pot pretinde şi ei aceeaşi „modernitate” ca cea cu care se împăunează panteiştii de astăzi.

Ei bine, este limpede, acest „dumnezeu” al panteiştilor nu face minuni. Nu stă în „caracterul” său să facă minuni. „Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul lui, la dispoziţia ta, ca o carte în raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire a lui” (ibid., p. 105-106). Iată dumnezeul omului „modern”! Un dumnezeu care nu se amestecă în viaţa lui şi nu-i încurcă planurile, care nu dă porunci, care nu va răsplăti binele şi răul. Cum să renunţe el la un dumnezeu atât de comod?

7. Dumnezeul nostru – un Dumnezeu al minunilor. Dar, atenţie: Dumnezeu este viu! El este vânătorul, regele, soţul! Îl interesează tot ceea ce te priveşte. Nu-i este deloc indiferentă nici suferinţa ta, nici căderea ta şi voieşte din adâncul Fiinţei Sale mântuirea ta. Te aşteaptă cum îşi aşteaptă tatăl fiul risipitor. Şi te caută cum îşi caută păstorul oaia pierdută. Iată adevărul profund pe care-l percepi atunci când Îl afli cu adevărat pe Dumnezeu sau, mai degrabă, atunci când te laşi aflat de El. „E, aşadar, un fel de Rubicon. Îl treci sau nu. Dar dacă o faci, nu mai există nici un mod de apărare împotriva minunilor. Odată acolo, ţi se poate întâmpla orice” (ibid., p. 106).

Dumnezeu poate, deci, să facă minuni. Dar le şi face? Mulţi oameni „religioşi” cred că nu. Ce, zic ei, ar putea fi socotit Dumnezeu ca un tiran capricios care îşi încalcă propriile legi? Cum spuneam însă mai înainte, minunile nu încalcă legile date de Dumnezeu creaţiei Sale. Dacă crezi în Dumnezeul cel viu al Revelaţiei creştine, atunci minunea nu‑ţi mai apare nicidecum ca o inconsecven­ţă, ci ca suprema consecvenţă. În lucrarea lui Dumnezeu „există reguli îndărătul regulilor şi o unitate care e mai profundă decât uniformitatea” (ibid., p. 108). Dacă credem în Acest Dumnezeu, dacă credem în Dumnezeul Cel viu al Bibliei, nu avem de ales: trebuie să credem în minuni. „Tu eşti Dumnezeu, care faci minuni”, cântăm cu Psalmistul (Ps 76,13).

Adevărata ştiinţă nu va contrazice acest adevăr fundamental. Căci tocmai Creştinismul, cu credinţa sa într-un Dumnezeu Care combină „energia personală a lui Iahve” cu „raţionalitatea unui filozof grec” – cum se exprima A. N. Whitehead (Science and the Modern World, cap. I, New American Library, New York, 1948, p. 13) – a produs pentru prima dată acea speranţă fermă într-o ordine sistematică ce a făcut cu putinţă naşterea ştiinţei moderne. „Oamenii au dobândit o mentalitate ştiinţifică deoarece au contat pe Lege în natură, şi au contat pe Lege în natură deoarece au crezut într-un Legislator” (Lewis, op. cit., p. 118). Din nefericire însă, în majoritatea oamenilor de ştiinţă moderni această credinţă a murit. Ceea ce ar putea fi un preludiu al sfârşitului erei ştiinţifice.

Minunea nu contrazice legile naturii deoarece, intervenind în natură, Dumnezeu intervine întru ale Sale. Astfel, de pildă, prin cele mai multe dintre minunile Sale, Mântuitorul Hristos face ceea ce în mod obişnuit face Dumnezeu în lumea creată de El. „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând” (In 5,19). Hristos preface apa în vin; dar, într-un anumit sens, Dumnezeu transformă constant apa în vin, prin tot ceea ce se petrece în ciclul rodirii viţei de vie. Minunea nu face decât să scurtcircuiteze procesul natural. Hristos înmulţeşte pâinile şi hrăneşte în chip minunat mari mulţimi de oameni; dar este ceea ce Dumnezeu face mereu, prefăcând puţinul grâu semănat în pământ în grâul cel mult, în stare să hrănească pe toţi locuitorii planetei. Hristos vindecă mulţimi de bolnavi; dar posibilitatea vindecării e înscrisă în organismul însuşi al omului, prin acea energie recuperatoare (vis medicatrix naturae) şi care provine de fapt tot de la Dumnezeu. Prin aceste minuni, Mântuitorul concentrează pentru oameni ceea ce Creatorul a făcut deja la scară mare. El însă săvârşeşte şi minuni care nu-şi mai au corespondentul în vechea creaţie, ci ţin de noua creaţie. Aşa au fost învierile din morţi. Şi, mai ales, aşa a fost Învierea Sa din morţi şi Înălţarea la ceruri, adică preamărirea Sa, prefigurată de o altă mare minune, Schimbarea la Faţă. O tăietură la deget se vindecă singură. Dar vechii creaţii îi este străină revenirea la viaţă a unui cadavru. Învierile din morţi sunt astfel anticipări şi semne profetice ale marii minuni a Învierii lui Hristos şi, prin El, ale învierii noastre a tuturor la viaţa cea veşnică.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos