Vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor

 

Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii, este şi ceea cu vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor.

Este vorba de doi oameni al căror trecut nu-l cunoaştem şi despre care Sfânta Evanghelie de la Matei ne spune numai că, stăpâniţi de această boală, locuiau prin morminte, că erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu se încumeta să treacă pe-aproape de ei.

Vor fi plecat ei de bună voie dintre concetăţenii lor, gherghesenii, sau aceştia, văzându-i stăpâniţi de demoni, îi vor fi alungat ei, luând măsuri de apărare, ca şi în cazul cu bolnavii de lepră. Nu putem şti. Ceea ce putem bănui însă, este că răutatea lor împotriva oamenilor singuratici, trecători pe acolo, era cu atât mai mare, cu cât ea era sporită de setea de răzbunare împotriva comunităţii omeneşti în genere.

Dacă istorisirea evanghelică despre minunea vindecării acestor doi demonizaţi nu ne-ar înfăţişa o seamă de fapte obiective, care să ne încredinţeze că cei doi nefericiţi erau cu adevărat stăpâniţi de demoni, am fi înclinaţi să credem că ar fi vorba doar de doi simpli nebuni, ajunşi în faza critică de furie. Căci medicina modernă nu cunoaşte o asemenea boală. Pe de altă parte, dată fiind starea cu totul embrionară a medicinii antice, tulburările psihice, a căror consecinţă este starea de alienaţie mintală, nebunia, uşor s-ar fi putut confunda cu o stare de posesiune demonică. De aceea n-au lipsit oamenii care, pornind de la faptul că sugestia şi hipnotismul sunt întrebuinţate uneori cu rezultate pozitive în tratamentul stărilor de alienaţie mintală, au căutat să reducă minunea vindecării demonizaţilor, susţinând că aceia au fost doar simpli alienaţi mintal şi Domnul i-a vindecat prin sugestie.

Dar toată boala de care sufereau cei doi oameni, descrişi de evanghelistul Matei, era mult mai gravă. Demonii puseseră stăpânire pe ei, torturându-i şi pe ei şi făcând printr-înşii mult rău şi altora. Astfel, dacă toţi evitau calea care ducea pe lângă mormintele în care se adăposteau cei doi demonizaţi, Mântuitorul Hristos, însoţit de ucenicii Săi, porneşte cu deplină cunoştinţă de cauză pe calea aceea.

Demonizaţii Îl zăresc din depărtare şi nu numai că nu se încumetă să-I facă vreun rău, ci-L întâmpină strigându-I: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti mai înainte de vreme?”(Matei 8,29).

Cuvintele acestea ne arată că nu cei doi demonizaţi grăiau aceste lucruri, ci demonii care erau intraţi în ei. Cei doi nefericiţi nu aveau de unde să cunoască pe Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece ei, după cât se pare, trăiau de multă vreme în acele morminte, iar Mântuitorul era doar în trecere prin ţinutul gherghesenilor. Şi chiar dacă ar fi auzit despre Dânsul, mai înainte de a se fi îmbolnăvit, dacă L-ar fi cunoscut ca Prooroc şi binefăcător al mulţimii suferinzilor şi năpăstuiţilor, nu L-ar fi putut întâmpina acum cu aceste cuvinte. Mântuitorul n-a venit să amărască şi să chinuiască pe nimeni dintre oameni. Dimpotrivă, El a venit şi a adus oamenilor bucuria vieţii, încrederea şi nădejdea într-o viaţă mai bună. El a dăruit tuturor odată cu sănătatea sufletească şi sănătatea trupească, odată cu încrederea într-o viaţă mai bună şi puterea de a ajunge la ea şi calea prin care să o ajungă. De aceea cuvintele celor doi nefericiţi, nu sunt cuvintele lor, ci cuvintele demonilor care puseseră stăpânire pe ei şi care le nimiciseră cu totul voinţa şi puterea omenească de discernământ.

Evanghelia ne spune mai departe că, la o depărtare oarecare de locul unde s-au întâlnit cu Mântuitorul, se găsea o turmă mare de porci, şi că demonii L-au rugat (pe Mântuitorul), zicând: Dacă ne scoţi din aceşti oameni, îngăduie-ne să ne ducem în turma aceea de porci”. Şi Mântuitorul le-a dat voie. Demonii au intrat în turma de porci, iar porcii s-au repezit la vale şi s-au aruncat în mare. Paznicii turmei, îngroziţi de întâmplare, au fugit în cetate şi au spus celor de acolo cele ce s-au petrecut, iar oamenii au ieşit cu toţii în întâmpinarea lui Iisus şi L-au rugat să plece din ţinutul lor, îngroziţi ei înşişi de cele întâmplate.

Sunt o seamă de lucruri în istorisirea evanghelică, pe care avem datoria să le înţelegem aşa cum trebuie. De aceea vom stărui asupra lor, căutând să înlăturăm greutăţile din calea tuturor celor plini de dorul de a asculta şi înţelege cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă am urmări cu atenţie toate aceste vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, cuprinse în Evanghelii, am observa că de fiecare dată, Mântuitorul întreba pe cel bolnav: „Vrei să te faci sănătos?” şi numai la răspunsul afirmativ şi credincios din partea acestuia Mântuitorul îl vindeca. Vindecarea trupească, întocmai ca şi vindecarea sufletească, adică izbăvirea omului de robia păcatului şi mântuirea lui, nu se săvârşeşte fără dorinţa şi fără voia omului. Darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu se găsesc la îndemâna noastră a tuturor. E destul să credem în puterea Lui cea mare şi să-I cerem cu credinţă cele de care avem nevoie şi vom auzi îndată: „Fie ţie, după credinţa ta”. Fără dorinţa noastră aprinsă de a ne împărtăşi de darurile lui Dumnezeu, care ne stau la dispoziţie în Sfânta noastră Biserică, aceste daruri rămân ca o comoară ascunsă, iar noi nu ne alegem cu nici un câştig sufletesc. Însăşi participarea noastră la Sfânta slujbă, dacă nu este făcută cu dorinţa vie de a deveni mai buni, mai bine plăcuţi lui Dumnezeu, de a ne apropia mai mult de Domnul şi de-a căuta să trăim ca nişte fii adevăraţi ai Lui, este lipsită de sens. De acea şi Sfântul Ioan Gurădeaur atrăgea atenţia credincioşilor din vremea sa, zicându-le: „În zadar se aduce (în Biserică) în biserică jertfă zilnică, în zadar ne-am mai găsit înaintea altarului, dacă nu este nimeni care să se împărtăşească”.

Observăm însă, că cei doi nefericiţi demonizaţi, au primit vindecarea din partea Domnului fără ca ei să o fi dorit cu înflăcărare. Cum aceasta? Vindecă, oare, şi mântuieşte Domnul pe oameni şi cu de-a sila? Nicidecum. Cei doi nefericiţi, pe care demonii puseseră stăpânire, se găseau în neputinţă de a-şi mai da seama de ei. Nu mai erau stăpâni pe voinţa lor, nu mai erau în stare să-şi exprime nici o dorinţă proprie. Ei deveniseră pradă duhurilor rele, care se serveau de ei întocmai ca de nişte unelte, pentru a-i tortura şi pe ei şi pentru a unelti cu ei răul şi printre ceilalţi oameni. Domnul nu vine în întâmpinarea lor, ci a demonilor care intraseră în ei. Cei doi nefericiţi nu-L cunosc pe Domnul, dar demonii care erau în ei Îl recunosc şi-L mărturisesc îndată ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus care venise în lume ca să scape pe oameni de robia păcatului şi a diavolului. În persoana celor doi demonizaţi se oglindeşte întreaga omenire de până la venirea Mântuitorului Hristos, iar smulgerea lor din ghearele demonilor şi alungarea acestora din ei este oglinda mântuirii întregului neam omenesc din robia păcatului şi a diavolului, izbăvire ce avea să se săvârşească prin jertfa Mântuitorului pe cruce, jertfă ce avea să vie nu mult după această împrejurare.

Mărturisirea pe care o fac demonii la vederea Mântuitorului Iisus Hristos: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” este interpretată de sfinţii Părinţi în sensul că demonii se aşteptau la o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, dar la sfârşitul lumii, iar nu acum, „mai înainte de vreme”.

Pentru ce au cerut demonii să fie lăsaţi să intre în turma de porci şi de ce a îngăduit Mântuitorul aceasta, El ştiind mai dinainte cele ce aveau să urmeze? Demonii au cerut aceasta cu intenţia ca, alungaţi din cei doi nefericiţi oameni, să mai poată face totuşi încă un rău, încă o pagubă oamenilor; iar Mântuitorul le-a îngăduit aceasta, ca să facă pe toţi să înţeleagă că, oriunde s-ar afla, şi în orice împrejurări, demonii nu produc decât rău şi pagubă oamenilor.

Istorisirea evanghelică ne spune mai departe că, auzind despre aceasta, cei din cetate au venit în întâmpinarea Domnului şi L-au rugat să plece din ţinutul lor. Faptele întâmplate fuseseră atât de uluitoare: vindecarea celor doi demonizaţi, apoi înecarea turmei de porci în mare, gherghecii s-au îngrozit aşa de tare încât s-au temut să nu mai abată asupra lor şi alte nenorociri, socotind, probabil, pe Mântuitorul Iisus un mare vrăjitor. Ei nu cer de la El să-i despăgubească de porcii înecaţi în mare, dar pentru că nu mai auziseră până atunci de El, au găsit cu cale să se scape cât mai repede de El, rugându-L să plece din ţinutul lor.

Iar Domnul pleacă de acolo, ştiind că lasă în cei doi vindecaţi, pe cei mai înflăcăraţi propovăduitori ai dumnezeirii Lui.

Minunea vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul gherghefurilor ne încredinţează pe deplin de puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos. Într-o împrejurare asemănătoare, când Mântuitorul vindecase pe un alt demonizat, fariseii neputând tăgădui puterea cea mare a Mântuitorului, dar în acelaşi timp nevrând să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, aruncară vorba că „scoate demonii cu Belzebut, domnul demonilor”. (Matei 12, 24). Atunci, Mântuitorul rostise cuvintele menite să vădească, pe de o parte, răutatea fariseilor, iar pe de alta, să încredinţeze pe toţi, mai mult, de dumnezeirea Sa. „Toată împărăţia ce se dezbină întru sine, se pustieşte, sau toată cetatea sau casa ce se dezbină întru sine, nu va sta. Şi dacă Satana scoate pe Satana, s-a dezbinat întru sine; deci cum va sta împărăţia lui? Şi dacă Eu scot demonii prin Belzebut domnul demonilor -, fiii voştri prin cine îi scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Iar dacă eu scot demonii prin Duhul lui Dumnezeu, iată, a venit la voi Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei 12, 25-28)

În adevăr, iubiţi credincioşi, Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă pe pământ de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a învăţat în acelaşi timp pe oameni, cum să se roage şi cum să se poate, pentru ca această Împărăţie să sporească şi să cuprindă în ea toate marginile pământului. Ea este Împărăţia păcii, a dragostei şi a frăţietăţii între oameni; împărăţia în care fiecare dă semenului său ceea ce este al lui şi nu caută să-i fure nici munca, nici agonisita; împărăţia în care dragostea de Dumnezeu se măsoară cu dragostea şi jertfelnic ia faţă de aproapele în suferinţă, şi în care toţi oamenii trăiesc în bună înţelegere, întocmai ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu.

Pentru înălţimea morală la care trebuie să se păstreze cel ce voieşte cu tot dinadinsul să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia aceasta se întinde numai cu greu în lume. Dar cel ce izbuteşte să devină cetăţean al ei, atinge cea mai înaltă treaptă a trăirii: trăirea în Dumnezeu, scopul şi ţinta ultimă a oricărui suflet credincios.

Cu toate că medicina modernă nu mai cunoaşte boala demonizării, de care sufereau cei doi oropsiţi, totuşi demonii mai fac ravagii şi astăzi, torturând cu aceeaşi putere pe anumiţi oameni, şi, prin ei, făcând un rău imens celorlalţi. Ne-am obişnuit atât de mult cu demonizaţii veacului nostru, încât am şi uitat să mai dăm bolii, de care suferă ei, adevărata ei denumire. Căci ce sunt tiranii, asupritorii oamenilor paşnici, vânzătorii de vieţi omeneşti, nemilostivii, dispreţuitorii dreptului la muncă, la pâine, la viaţa liberă şi demnă, decât oameni chinuiţi de leghioane de demoni? Căci e cu neputinţă să fie omenească şi nu demonică patima profesioniştilor urii faţă de om, cu care unii caută să-şi agonisească tot felul de avantaje, pe suferinţele semenilor lor.

Demonizaţii din Gherghiţa erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu cuteza să le stea înainte. Numai Mântuitorul Iisus Hristos vine în întâmpinarea lor, alungă demonii din ei şi-i vindecă, redându-i societăţii din care făcuseră şi ei parte, ca elemente pe deplin sănătoase, capabili de muncă şi de dragostea de care demonii îi goliseră.

Demonizaţii secolului nostru, asupritori ai fraţilor lor: oamenii, sunt tot atât de aprigi şi cred că nimeni nu le poate sta în cale.

Învăţătura creştină ne încredinţează însă că „celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă Har” (I Petru 5, 5). Conlucrarea credincioşilor cu acest Har, alianţa (sinergismul) cu Mântuitorul, (Cel) care a alungat pe demoni „mai înainte de vreme”, credinţa tare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, trebuie să ne dea convingerea că, chiar „înainte de vreme”, Mântuitorul va face să strălucească în inimile tuturor lumina Adevărului Său, sălăşluind între oameni pacea Sa, care covârşeşte toată mintea şi care zideşte mântuirea. (Filipeni 4, 7)

Părintele Arsenie Boca