Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie; ea este rodul bucuriei şi al mulţumirii, precum şi alungarea întristării şi a descurajării.
Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, în deşert alergi.
Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie.
Nu te ruga împlinind numai formele din afară, ci îndeamnă-ţi mintea spre simţirea rugăciunii duhovniceşti, cu multă frică.
E cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia ta, ci şi pentru a oricărui semen, ca să imiţi chipul îngeresc.
Vezi dacă te-ai înfăţişat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea ta, sau eşti biruit de lauda omenească şi pe aceasta te sileşti să o vânezi, folosindu-te de chipul rugă-ciunii ca de o acoperitoare.
Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală prin dragoste desăvârşită.
Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu este în afară de învinuire. Căci este asemenea celui care vrea să aibă vedere ageră, dar îşi tulbură ochii.
(După Evagrie Ponticul)
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!