Păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu

 

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXIII-a după Rusalii

(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

‘În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.’ (Luca 8, 26-39)

În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viaţa lui era un chin, deşi era viu, totuşi el trăia printre cei morţi, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înţeles ca lucrare a demonilor în viaţa oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi.  

Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire şi viaţă veşnică cu Persoanele Sfintei Treimi: ‘Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră’ (Facere 1, 26).

Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubeşte pe Dumnezeu – Izvorul şi Dăruitorul vieţii veşnice.

Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma şarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărţit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu.Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi a slăbit legătura de viaţă veşnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului faţă de Dumnezeu era viaţa, neascultarea lui a devenit moarte. După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu – Dătătorul de viaţă (Facere 3, 22).

Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat şi s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).

Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul şi în inima sa, precum şi în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veşmânt luminos, aşa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat şi trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăieşte mai mult trupeşte decât duhovniceşte.

După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde şi armonia cu creaturile, cu semenii şi cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).

Fiindcă omul uită de Dumnezeu şi nu-L mai iubeşte, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme şi se ascunde. 

Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu şi de calea care duce la viaţă veşnică

Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora.

Înstrăinarea aceasta este şi o sărăcire şi o răcire a relaţiilor spirituale cu Dumnezeu şi cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realităţile vizibile, limitate şi trecătoare, ca de ultima şi singura realitate.

Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14), pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii – învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Sfinţii Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că ‘prin El (Hristos) avemşi unii, şi alţii (adică iudeii şi neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (…) spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh’ (Efeseni 2, 18 – 20 şi 22).

Vedem, aşadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni şi a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins şi veşnic Se face om văzut, cuprins în trup şi muritor, pentru ca omul să se facă părtaş la viaţa lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins şi nemuritor, adică părtaş al vieţii veşnice în toată plinătatea ei.

De aceea, acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că ‘întru El (Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii’ (Efeseni 3, 17 şi 19).

Iar când vorbeşte mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătăţii dumnezeirii în Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: ‘Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, (…) şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu’ (Efeseni 3, 17 şi 19).

Dar într-un înţeles şi mai adânc, prin Întruparea şi Naşterea Sa ca Om, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu împlineşte dorinţa şi planul lui Dumnezeu-Tatălde înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh: ‘Precum întru El (Hristos) ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit’ (Efeseni 1, 4-6).

Acelaşi adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume, ni-l arată şi Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: ‘Şi celor câţi L-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut’(Ioan 1, 12-13).

Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).

Botezul este taina înfierii oamenilor prin harul Sfântului Duh

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte zicând: ‘Crezând în El (în Hristos) aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărare celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale’ (Efeseni 1, 13-14). ‘Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte’ (Galateni 4, 6).

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălăşluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru. 

Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, ‘împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu’ (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului’ (I Timotei 3, 15), fraţi ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuieşte Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel adresate corintenilor: ‘noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că ‘Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (…) şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice’ zice Domnul Atotţiitorul’ (2 Corinteni 6, 16 şi 18).

Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare şi ea cheamă pe oameni la săvârşirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiţi, după har, ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos şi locaş al Sfântului Duh.

Vindecarea de înstrăinare prin rugăciune şi fapte bune

Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea şi comuniunea cu El prin rugăciune şi prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineaţa şi seara, dar şi înainte şi după începerea unei activităţi. În popor se spune: ‘Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu’. Trebuie să ne rugăm înainte şi după micul dejun, prânz şi cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie şi în vreme de necaz. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El şi să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieţii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: ‘Rugaţi-vă neîncetat’ (1 Tesaloniceni 1, 17). Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veşnic presupune o relaţie dintre chip şi Arhetip, o relaţie permanentă a comuniunii care găseşte în rugăciune forma sa cea mai firească şi necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veşnic şi Personal, omul, deşi limitat, este chemat să participe la viaţa dumnezeiască veşnică şi la bogăţia Sa nesfârşită de frumuseţe şi iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie şi o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veşnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că‘atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască’.

Totuşi rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul şi cu toţi credincioşii, este şi o întărire în credinţă şi în iubire frăţească.

Întrucât Biserica este ‘casa lui Dumnezeu’, când participăm la slujbele Bisericii, simţim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos(Romani 8, 28-29) şi templu al Sfântului Duh (1 Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), şi chemaţi a fi părtaşi la comuniunea şi slava veşnică a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).

Trebuie să iubim Biserica şi să nu ne înstrăinăm de ea niciodată 

Chiar şi cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară ş.a).

Înstrăinarea de Biserică şi de viaţa creştină ortodoxă devine adesea şi înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credinţe. De asemenea, divorţul între soţ şi soţie, abandonarea părinţilor în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie şi a oamenilor de ei înşişi, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem aşadar căînstrăinarea aduce însingurare şi suferinţă, pe când rugăciunea multă şi comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viaţă şi bucurie.

Înaintaşii noştri au avut conştiinţa responsabilităţii pentru păstrarea dreptei credinţe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.

Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă şi autosuficientă. Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învăţăturile greşite ale unor secte şi erezii, dar şi de o religiozitate difuză sau sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o‘parareligie’, ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu.

O înnoire spirituală profundă şi autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfinţenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înşine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar şi superficial; între ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial în viaţa noastră personală şi în viaţa comunităţilor noastre. În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfinţenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocaţia şi idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26). Fiinţa umană se îndumnezeieşte prin har, în măsura în care participă la viaţa şi sfinţenia Dumnezeului Celui Viu şi Sfânt. Paradoxul omului este acela că deşi este păcătos, el este totuşi chemat să devină sfânt. De aceea, pocăinţa (întoarcerea la Dumnezeu) şi iertarea sunt acte de înnoire spirituală şi de umanizare. Potrivit Revelaţiei divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). ‘Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu’, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române