Fiecare cuvânt al Mântuitorului să ne fie de adevăr dumnezeiesc

 

Învierea fiicei lui Iair – Duminica a XXIV-a după Rusalii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Vrednici de iubire şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfă, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.

Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie. Şi corul a pregătit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide şi gura noastră va grăi lauda Ta” – din cuvântul Psalmistului. Aşa ne rugăm şi acum: să deschidă bunul Dumnezeu buzele noastre şi gura noastră să grăiască lauda Lui; iar inimile să asculte.

După ce Mântuitorul scosese legiunile de demoni din bărbatul (sau bărbaţii, în Evanghelia după Matei) din ţinutul Gherghesenilor, şi căruia îi spusese: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, a plecat din ţinutul lor, vestind în toată cetatea cel rămas acolo câte făcuse Iisus. Iar Iisus, trecând marea înapoi (Marea Galileii, Ghenizaretul), acum de la răsărit spre apus, L-a primit mulţimea pe ţărmul de aici. Toţi Îl aşteptau. Urmează acum Evanghelia de astăzi:

“Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezce ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de sânge (copilă de doisprezece ani, femeia de doisprezece ani în suferinţa ei) şi cheluise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme (luaţi aminte, fiecare cuvânt e descoperitor de taină!). Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubiţilor, fiecare cuvânt al Mântuitorului să ne fie de adevăr dumnezeiesc, de ultimul şi cel mai înalt adevăr al vieţii! Şi aşa să luăm aminte. Deci tocmai scosese autorul morţii – pe demon – din acei bărbaţi care umblau prin morminte – căci demonul este ispititorul, aducând moartea; el este ucigaşul. Dumnezeu n-a făcut moartea. Şi, întorcându-se pe malul celălalt al Ghenizaretului, mulţimea Îl astepta. Iar în mulţime – mai-marele sinagogii din cetatea de la malul mării (de bună seamă, credem că e vorba de Capernaum, acolo unde adesea poposea Iisus). Căci iată, un bărbat, cum am auzit, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, căzând la picioarele Lui Îl ruga să intre în casa lui. Avea o fiică de doisprezece ani care era pe moarte. După ce izgonise autorul morţii din demonizat, în faţa Lui apare opera demonului dintr-o copilă de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtăşite, înscrise în taină şi adevăr. Iair cade în genunchi, cum spune şi Sfântul Evanghelist Marcu, şi se roagă pentru copilă, şi Îl roagă să vină în casa lui. Era mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinările de suprafaţă dispar, adesea, în faţă situaţiilor de hotar, limita – suferinţa, moartea. Iair înţelege o realitate mai adâncă decât dezbinarea.

Se vorbeşte, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate şi distincţie: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în Treime preamărit, cum ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Căci un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincţie este între persoanele Sfintei Treimi, distincţie este şi între bărbat şi femeie, dar în unitate. Aşadar, să nu se confunde opoziţia cu distincţia.

Iair avea conştiinţa că la suprafaţa e dezbinare între farisei şi Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la distincţie. El înţelegea taina aceasta: că în Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar şi unit cu noi. De aceea el cade în genunchi în faţa lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afară, în adânc e unirea lui Dumnezeu. Îl roagă să vină în casa lui. Şi Iisus merge spre casa lui.

De curând îl poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de atunci – un sutaş roman. Deci, iată, un roman şi un evreu. Sluga sutaşului era bolnavă, chinuindu-se cumplit. Mântuitorul îi spune: “Venind, îl voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic să intri în casa mea, spune sutaşul . Zi numai un cuvânt”. Iisus Se minunează. Se bucura Dumnezeu să se uimească şi El de noi, nu numai noi de El. Şi a zis doar atât: “Mergi, după credinţa ta fie ţie!”, şi s-a vindecat slujitorul în ceasul acela; prin cuvânt numai, de departe.

La Iair, însă, merge, ca să se vadă semnul şi de departe, şi de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, să vadă că Dumnezeu numai prin cuvânt săvârşea, cum prin cuvânt s-au zidit şi cerurile şi pământul; de aproape, căci Dumnezeu S-a făcut şi om, lucrând şi prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa lui.

Şi tot atunci, în acea vreme sfântă, a petrecerii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea mulţime, strecurându-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mântuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sânge. Viaţa se scurgea din ea. Atât suferinţa, cât şi statutul ei de femeie o ţin în aceasta şi mai adevărata smerenie, în sfială. Şi îşi zicea: “Măcar de veşmintele Lui de mă voi atinge, şi mă voi vindeca”.

Ce înţelegere uimitoare, adâncă! Cât de pătrunzător a lucrat în ea cugetarea, gândirea ei, în aceşti doisprezece ani de suferinţă, cunoştinţa adevărului.

Acest număr de doisprezece ne duce cu gândul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu mărturia adevărului (şi ceilalţi patriarhi ai Vechiului Testament) şi la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelaţia .

Iar femeia s-a atins de veşmintele Lui. De aceea poporul se apropie de veşmintele preoţilor, de cele care i-au înveşmântat pe sfinţi: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O dată cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, şi veşmintele Lui, şi cuvântul Lui; tot văzduhul şi toată creaţia, căci prin El toate s-au făcut. Aşa înţelegem şi Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei: Harul se răspândeşte în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluieşte cel botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: “Paine a vieţii veşnice să-mi fie trupul Tău şi scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observaţi cum toate se leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de veşmintele Lui să mă ating”; dar cu atât mai mult de trupul şi de sângele Lui. Şi aşa a făcut, s-a atins şi a încetat curgerea sângelui.

Iar Iisus, pentru că femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru că nu ar fi ştiut, ci ca să audă şi să înţeleagă toţi: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii rămân nedumeriţi. Petru, ca întotdeauna, luând cuvântul în numele lor, răspunde: “Învăţătorule, te-mpresoara lumea, te îmbulzeşte, şi mai întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toţi s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.

În cazul de faţă, nu toţi s-au atins cum s-a atins acea femeie. Şi, cutremurându-se cu un fel de spaimă, de uimire că a fost descoperită, a ieşit şi, în faţa tuturor a rostit mărturia ei şi cum, atingându-se doar de veşmântul Lui, s-a vindecat îndată. A încetat acea curgere a sângelui spre ruină vieţii. Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă sângele Lui ca să avem viaţa. Iisus i-a spus: “Îndrăzneşte, fiica, credinţa ta te-a mântuit (credinţa în El). Mergi în pace”.

Unde-i pacea? În credinţa ta, aceea care a primit răspunsul. Iisus era, doar, de faţă, şi e etern de faţă. El este totodată de faţă şi acum. Căci aşa a coborât: “nu după loc, ci după fire”. Şi fiind de faţă, cu noi, ne înconjoară. Iar dacă gândirea noastră cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum să nu cuprindă tot? Deci după fire e de faţă şi după timp este într-un neîncetat acum. Deopotrivă şi timpul şi spaţiul. El să fie pururea şi în faţa fiecăruia şi într-un acum cu fiecare. Numai de noi ţine să răspundem. Acesta era şi suspinul Psalmistului: “Arată-Ţi, Doamne, faţa Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi!” (Ps. 79) – faţă Ta să o vedem în acest loc, în acest timp. Spaţiul nostru se răsfira în miliarde de locuri; şi timpul nostru, de asemeni, se risipeşte. Dar în faţa lui Dumnezeu, Moisi s-a rugat faţă către faţă şi vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, însă, i-a spus: “Nu vei vedea faţa Mea, ci spatele” – urmele, sau după Mine.

La fel în Evanghelie şi sărmana femeie, pe la spate se apropie, nu în faţă. Şi aşa să te rogi să-l simţi pe Dumnezeu – Care este pururea, neîmpărţit şi nedespărţit, pretutindeni în spaţiu şi timp – fără nici un fel de depărtare. Aproape de tine, în gura ta este cuvântul lui Dumnezeu-Cuvantul şi în inima ta. Acea femeie s-a simţit aşa. Şi i-a răspuns, pentru ca ea a simţit dumnezeirea Lui.

A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci de la El. A răsădit în tine sufletul tău, ca vas al luminii dumnezeieşti. Şi atunci, adevărul tău este, cum spunea Sfântul Calist, că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, se face “suflet al sufletului tău”. Dar tu să fii cu luare aminte! Din adânc aşa suntem zidiţi: să fim în consens şi în consimţire cu Dumnezeu, dar liberi. În consens, adică în sensul luminii, că El ne dă sensul vieţii, să existăm după chipul Lui, şi în consimţire, pentru că ne dă viaţa. Să fim cu El, dar liberi, pentru a răspunde. Pentru care Sfântul Maxim zice: “Sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu-l va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omenească atâta cale încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, dacă nu o atrage însuşi Dumnezeu cât e cu putinţă minţii omeneşti să fie atrasă, şi nu o luminează cu razele dumnezeieşti.”

Pe acea femeie razele dumnezeieşti au luminat-o, prezenţa lui Iisus a atins-o, atingând credinţa ei. A răspuns atunci, şi, în durerea ei de doisprezece ani, parcă a strigat cu toţi profeţii şi cu toţi apostolii, simţind atingerile dumnezeieşti. Şi harul lui Dumnezeu s-a coborât.

“Credinţa ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credinţă. Şi tocmai în această stare, în care Iisus vindecă o durere, o boală.

Acum urmează să vindece moartea. Pentru că în Evanghelie e vorba de două suferinţe: de boala acestei femei şi de moartea copilei. Cutremuraţi să înţelegem: două rele stăpânesc lumea: boala, cu toţi puişorii vicleni ai ei, şi moartea. Vindecată fiind biata femeie, dobândind pacea, de la casa lui Iair vin neputincioşii vestitori. Vestitorii morţii: “Nu mai supăra pe Învăţătorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, şi se va izbăvi”. Cuvântul e uluitor, că fiecare cuvânt al Mântuitorului. Întâi: “Nu te teme” – nici în faţa bolii, nici în faţa morţii. Temere e în Vechiul Testament numai: “Începutul înţelepciunii e frică de Dumnezeu”, zice Solomon. Teama de păcat; iar plata păcatului, cum a tâlcuit luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de păcat, teama de moarte a stăpânit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, când a apărut teama? Atunci când a apărut moartea. Dar să nu confundăm adevărul cu realiatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevăr. Orice cuvânt să-l rostim la rostul şi tâlcul lui. Iisus, Cel care a biruit păcatul şi moartea, mereu va spune: Nu vă temeţi!

Şi, iubiţilor, aici iarăşi ne rugăm bunului Dumnezeu să ne lumineze. Iată, în faţa suferinţelor, a bolilor şi a morţii. Spuneam cuvântul acesta, al dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, atât de luminos: “Adam a pus un nou început zidirii”. Căci zidirea este Da al lui Dumnezeu şi pe toţi ne-a adus ca pe unii ce nu existam, şi prin da al lui Dumnezeu existăm. Tâlcuiam cu părintele coleg Ştefan: Aceasta e tâlcuirea cea mai adâncă, iubiţilor. Nici aceea dintru nefiinţă la fiinţă. DE la faptul că nu existam, Dumnezeu ne-a adus să existăm. DUMNEZEU creează. Căci prin fiecare suflet e o nouă creaţie şi înnoieşte creaţia. Şi Dumnezeu e Creatorul. O spun şi savanţii, şi ştiinţă, Paulescu: El e cauza, Dumnezeu, şi cauza fiecărui suflet omenesc şi cauza creaţiei întregi, cauza primară.

Iar Adam a pus un alt început: a pus începutul plăcerii. Şi el vrea o infinită plăcere, pentru că este după chipul Fiului lui Dumnezeu, cel infinit. Iar infinitul plăcerii de trup, de el însuşi şi de lume aduce stricăciune. Şi durere, pe care Dumnezeu a îngăduit-o, pentru că în ea e biruită plăcerea. Dar ce se descoperă aici? Un adevăr negrăit – să-l păstrăm cu sfinţenie: Păcatul, prin plăcere, a produs durerea şi moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luând, în pogorământul Lui, în smerenia Lui până la chipul robului, şi moartea însăşi, a înviat, a îndumnezeit însuşi trupul, făptura. A pus cu adevărat un nou început Creaţiei indumenezeind trupul, materia. Ca dovadă, sărmana femeie s-a vindecat numai atingându-se de veşminte, nici măcar de trup, pentru că Dumnezeu toate le îndumnezeieşte. Şi aici e tâlcul, mai ales pentru cei care merg la această profunzime.

Iubiţilor, omul, prin păcat, a răsturnat această ordine a existenţei. Sensul existenţei este Dumnezeu, este binele, adevărul, frumuseţea, viaţa. Celelalte – hrana, băutura, îmbrăcămintea, adăpostul – tot ceea ce ne dă lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a răsturnat ordinea firii. A făcut din mijloace scopul vieţii – din mâncare şi băutură, din confort, din plăcere. Pentru că la rădăcina păcatului stă orgoliul (“Veţi fi ca nişte dumnezei” ) – tu să fii dumnezeu, cunoscând binele şi răul, decizând ce-i bine şi ce-i rău. Iar binele îl confunzi cu plăcerea. Prin mijloace am transformat existenţa. Moartea însăşi am făcut-o sensul existenţei. Nu observăm răsturnarea gravă, capitală: sensul este viaţa, iar noi am făcut moartea ca sens, ca sfârşit?

Dar Iisus îi sune lui Iair: Crede numai, şi se va izbăvi fetiţa ta! Atunci, adâncul adâncurilor nu e moartea, în nici un chip. În Hristos se răstoarnă total: sensul e viaţa, nu moartea! Dumnezeu a folosit suferinţa (urmarea plăcerii) şi moartea ca mijloc de a birui păcatul şi moartea. Iar noi am făcut din mijloc sens. Toţi filosofii să înţeleagă taina aceasta, dacă vrem să ajutăm la mântuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu şi Sfinţi Părinţi. Ei ne învaţă. De aceea, în orice stare te vei afla: bolnav, la căpătâi, crede în viaţă!

Mergea cu Iair alături, iar Iair se cutremura. Şi înaintând spre casa lui, cei de acolo plângeau şi se tânguiau. Ajungând, i-a rugat pe ceilalţi să iasă afară, şi au rămas numai Petru, Ioan şi Iacov, cei trei ucenici de taină, împreună cu tatăl şi mama copilei. Şi le-a zis: “Nu plângeţi, n-a murit, ci doarme”.

În greacă este cuvântul acesta: κατεύδο, care înseamnă un somn asemănător morţii. Observaţi, în Scriptură cuvintele sunt cu dreaptă cumpănire. Când e vorba de moartea în păcat, cum au fost Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; când e vorba de Sfântul Ştefan, zice: “a adormit”. Moartea credincioşilor nu e moarte, iubiţilor. E capitală starea în care pleci de aici. Credinţă te uneşte cu Cel în care este viaţa, cum s-a întâmplat cu acea femeie bolnavă. Nimic nu e sfârşit. Finalul, întotdeauna, în Hristos, în Dumnezeu, e viaţa.

Apoi Iisus a întins mâna, şi mâna Lui s-a atins de copilă; a prins-o cu mâna. Şi a zis, în limba aramaică, cum aflăm de la Sfântul Marcu: “Talita kumi – Copilă, ţie îţi zic, scoală-te!”. Şi a înviat copila. Tot Marcu spune că s-a dat jos şi umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis: “Daţi-i să mănânce” – adică viaţa.

Şi parcă simţi aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt, care sunt, tot Psalmistul spune, vistieria Tatălui, scumpetea Tatălui, cum spunem în popor. Fiul şi Duhul Sfânt sunt scumpetea Părintelui Ceresc. Şi iată cum lucrează această scumpete a Părintelui Ceresc, Scumpii Lui în faţa copilei, în faţa morţii. Acolo, în faţa morţii, Fiul întinde mâna, dar cu Duhul Sfânt, căci unde e Fiul e şi Duhul Sfânt. Şi prind copila mâinile Tatălui şi o înviază. Aşa cum ne zideşte, aşa ne şi înviază – prin Fiul şi prin Duhul Sfânt. Iar părintele Stăniloae tâlcuieşte: “vistieria din lăuntrul nostru (“Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul şi cuvântul lui Dumnezeu, primiţi la botez de fiecare”.

Doamne, fă-ne vrednici să căutăm vistieria inimii noastre, dată de Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt – Mâinile Lui care ne-au făcut şi ne-au zidit! Mâinile Lui care au înviat pe copilă. Puterea, iubirea, viaţa pe care ai revărsat-o. De doisprezece ani o căuta femeia aceea (care I-a ridicat Mântuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un monument, care îl reprezenta pe Mântuitorul şi pe ea în genunchi, în faţa Lui, primind bucuria vindecării. De acest monumen Eusebiu al Cezareii ştia, la trei sute de ani după Hristos). Orice bolnav, orice mamă şi tată şi oricine dintre noi, în faţa bolii, în faţa morţii, să nu uite: Mântuitorul a luat păcatul nostru şi a răstignit moartea, dăruindu-ne viaţa. Sensul existenţei este învierea şi viaţa, trăită de aici ca arvună, iar atunci ca împlinire.

Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale acelei femei, Doamne, fă-ne pe toţi vrednici, în genunchi înaintea Ta, să primim vindecare şi viaţa! Tu eşti sensul vieţii noastre. Şi ca sens eşti adevăr, înviere şi viaţă. Amin.

Părintele Constantin Galeriu