PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
Duminica a III-a după Rusalii
Evanghelia de la Matei 6,22-33
22 Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. 23
Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă
lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! 24
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî
şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va
dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. 25
De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi
mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este
sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? 26
Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu
adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu
sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
27 Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? 28 Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 29 Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 30
Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor,
Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin
credincioşilor? 31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. 33 Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.
1. Contextul: partea a doua a Predicii de pe Munte. Evanghelia acestei Duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5–7). În partea a doua a acestei Predici
(cap. 6), după ce arată că „faptele dreptăţii” – milostenia, rugăciunea
şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă (v.
1-18), El ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v.
19-21); să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de
lumina „care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva
decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23); să nu ne facem slujitori ai
lui „Mamona”, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci „nimeni nu poate să
slujească la doi domni” (v. 24); ci, în ce priveşte necesităţile vieţii,
să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă
de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, coroana creaţiei,
şi să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v.
25-34).
„Mamona”, cuvânt aramaic care înseamnă
„bani”, „profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este
ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu.
Pentru omul preocupat de cele lumeşti, „Mamona” devine un idol şi o
stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Ispita de a deveni slujitorul
lui „Mamona” trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile
Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte).
Observăm că trei dintre temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte
sunt strâns legate întreolaltă: anume cele pe care le putem intitula:
„Comoara în cer”; „Dumnezeu şi Mamona”; şi „Încrederea în Providenţă”.
Cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul
de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este
„curat” vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm
comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe „Mamona”, şi
pentru a ne pune toată încrederea în Providenţa dumnezeiască.
2. Încrederea, temei al credinței.
Prima treaptă a credinţei este încrederea în Dumnezeu. Să-L crezi pe
Dumnezeu pe cuvânt. Să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc
necondiţionat. Despre Avraam, Sf. Scriptură ne spune că el „a crezut pe
Domnul şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 15,6). L-a crezut
pe Dumnezeu împotriva oricărei socoteli omeneşti. L-a crezut şi L-a
ascultat fără şovăire atunci când i-a cerut să-şi lase casa părintească
şi ţara strămoşilor pentru a deveni peregrin spre o patrie mai bună. L-a
crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfă pe
unicul şi prea iubitul său fiu, chiar dacă această poruncă părea să
contrazică făgăduinţa că din el, prin Isaac, se va ridica un mare popor.
Aşa a ajuns el „credinciosul Avraam” (Gal 3,9) şi părinte al tuturor
celor credincioşi. Cum am putea fi noi „urmaşii lui Avraam” (Gal 3,29)
fără a avea aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în cuvântul Său? Cum să ne
numim fiii „credinciosului Avraam”, dacă nu suntem decât nişte „puţin
credincioşi” (Mt 6,30)?
Astăzi, ca şi întotdeauna, multe dintre
păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă. „Ce vom
mânca?” şi „Cu ce ne vom îmbrăca?”, iată două întrebări care, chiar şi
atunci când nu sunt exprimate pe faţă, persistă cu stăruinţă în
conştiinţele oamenilor, amărându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind
cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de Creator şi
care ar trebui să le arate calea spre El. Sub acest văl al necredinţei,
ei nu se mai ştiu fii ai Tatălui Ceresc şi nu se mai încred în El. Se
încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare
pentru „ziua de mâine” (v. 34). La nivelele înalte ale organismelor
politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe
termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor
fericit pentru oameni şi pentru popoare. Un viitor care niciodată nu
devine prezent; şi o fericire care se tot amână. Şi aceasta deoarece lui
Dumnezeu şi Providenţei Sale nu li se mai recunoaşte nici un rol. Dar
nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării
unei omeniri care şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu
totul de Dumnezeu. Acelaşi lucru se poate vedea la nivelul vieţii
familiilor şi al persoanelor. Fiecare în parte şi toţi la un loc nu fac
decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif.
Nici nu poate fi altfel atunci când perspectiva umană nu mai acordă nici
un loc Providenţei.
3. Nesocotirea Providenței și păcatele grele ce decurg din ea.
Spuneam însă că lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor
mari şi grele păcate. Astfel, expresia aparent elegantă a „planificării
familiei”, de fapt uciderea pruncilor înainte de a se naşte – pe cale
chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilet, sau pe cale
chimică, prin pilulele „antibaby”, adevărate pesticide umane – este
motivată mai ales prin faptul că înmulţirea necontrolată a populaţiei ar
pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării
resurselor planetei. Uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu
în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi.
Şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală
resurse nebănuite înainte. Uitându-se, de fapt, că Dumnezeu Creatorul
este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă grijă creaţiei Sale.
Neomalthusianismul actual este unul dintre păcatele cele mai mari şi mai
îngrozitoare ale omenirii. Şi totuşi, el se vrea nu numai statuat şi
legiferat, ci şi acceptat ca normal, când anormalitatea lui este
strigătoare la cer. Lipsiţi fiind însă de un „ochi curat”, oamenii de
azi şi, mai ales, factorii de răspundere ai comunităţilor umane refuză
să califice uciderea ca ucidere, cum refuză să vadă consecinţele
dezastruoase şi absolut evidente ale acestui păcat, atât pe planul
vieţii personale, cât şi pe planul vieţii popoarelor şi al lumii, în
general. Din păcate, multe din aşa-zisele „Biserici”, ca urmare a
secularizării lor, adică a faptului că s-au făcut „ca lumea”, devenite
astfel ele însele pradă ale aceleiaşi îngrijorări care nu ţine seama de
Providenţa dumnezeiască, preferă tăcerea asupra acestui păcat sau chiar,
în unele cazuri, participă direct la o aşa-zisă „paternitate
responsabilă”, de fapt la programul neomalthusianist. Printr-o astfel de
atitudine, ele îşi neagă, de fapt, orice temei pentru pretenţia de a fi
Biserici şi de a aparţine lui Hristos. Căci nu mai este Biserică o
grupare care, chiar dacă-şi zice creştină, nu mai califică păcatul drept
păcat, ci confundă binele cu răul. „Vai de cei ce zic răului bine şi
binelui rău!”, strigă profetul Isaia (5, 20).
„Ce vom mânca?” şi „Ce vom bea?” – iată o
preocupare care face din mame ucigaşe ale propriilor lor copii, care
face din părinţi şi bunici nişte complotişti împotriva vieţii celor care
ar trebui să le fie fiinţele cele mai scumpe din lumea întreagă! Iată o
preocupare ce duce la situaţia ca aceia dintre copii care sunt aduşi
totuşi la existenţă – unul sau cel mult doi de familie – să vadă
instinctiv în părinţii lor pe ucigaşii fraţilor lor şi astfel să resimtă
faţă de aceştia o repulsie, o ură şi un dispreţ care par numai a fi împotriva naturii!
Dar câte alte păcate vin din lipsa încrederii în Dumnezeu!
Atâţia dintre „creştini” n-au deloc timp
de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa
măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească
slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute dimineaţa şi seara. Apoi,
atâţia dintre „creştini” nu mai au „Ziua Domnului” (Duminica); i-au
furat-o şi pe aceasta lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui
Mamona. Cei care fac acest lucru nici n-ar mai trebui să folosească
denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest
lucru: „Ziua Domnului” sau „Ziua Domnească”. Iar dacă folosesc această
denumire, atunci s-o şi recunoască drept a Domnului şi s-o dedice numai
slujirii Lui! Ce să mai vorbim de timpul pe care ar trebui să-l găsească
pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică de
a-L sluji pe Hristos Însuşi prin ei (Mt 25,31 şi urm.)! Nu, pentru
Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă! Lui Mamona i se cuvine
totul şi numai lui îi slujesc. Iată, exprimată concis, dar cum nu se
poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a „creştinilor”
vremurilor noastre!
Aceiaşi creştini spun sus şi tare că ei
cred în Dumnezeu. Că, adică, ei cred că au fost creaţi de El. Ori, zice
Mântuitorul, viaţa şi trupul, creaţie a lui Dumnezeu, sunt mai mult
decât hrana şi îmbrăcămintea (v. 25). Dacă crezi că Dumnezeu ţi-a dat
viaţă şi trup, adică pe cele mai mari, apoi să nu crezi că El îţi dă
hrana şi îmbrăcămintea de care ai nevoie, adică pe cele mai mici? Nu
este cu totul iraţională această lipsă de încredere?
4. Prima pildă minunată: a) „Priviți la păsările cerului”.
Mântuitorul ilustrează această învăţătură cu două pilde minunate. Este
vorba de două pilde luate din natură şi la îndemâna oricui. Să nu uităm
că El îşi ţinea cuvântarea în aer liber, pe una din colinele Galileii!
Prima, pentru a ilustra modul în care
are grijă Dumnezeu de hrana necesară făpturilor Sale (v. 26): „Priviţi
la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în
jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.” La care adaugă: „Oare
nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Adică: „Fiind voi cu mult
mai presus decât păsările, oare nu este cu atât mai mare purtarea de
grijă a Tatălui Ceresc pentru a vă asigura hrana necesară întreţinerii
vieţii?” În textul paralel de la Luca, în loc de „păsări” apare „corbi”
(Lc 12,24: „Priviţi la corbi…”), ceea ce face oarecum şi mai evidentă
grija lui Dumnezeu pentru toate făpturile Sale. De altfel, o referire în
acelaşi sens la „corbi” apare şi în cartea Iov (38,41): „Cine are grijă
de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame,
şi zboară încoace şi încolo după hrană?”. Iar la fiecare Vecernie
ni se aduce aminte, prin cuvintele Psalmului 103, că Dumnezeu adapă
„toate fiarele câmpului” (v. 12), că face să răsară „iarbă
dobitoacelor”, că „puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la
Dumnezeu mâncarea lor” (v. 22). „Toate către Tine aşteaptă ca să le dai
lor hrană la bună vreme” – zice mai departe psalmistul (v. 28).
După această primă pildă, un scurt
cuvânt ne atrage atenţia asupra deşertăciunii grijii pentru cele
lumeşti: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii
sale un cot?” (v. 27). Termenul grecesc ilikía poate însemna vârstă, dar şi statură. Pentru vechii tâlcuitori, este vorba aici de „statură” (în traducerea latină a Fericitului Ieronim, numită Vulgata, termenul este redat chiar prin statura),
sens cu care, de altfel, apare acest cuvânt de două ori în Evanghelia
de la Luca (2,52; 19,3). Mulţi comentatori mai noi cred însă că e vorba
de vârstă, şi redau textul în sensul că nimeni, îngrijindu-se, nu poate adăuga nici o zi la viaţa sa, la vârsta sa. Dar, în sens temporal, acest termen înseamnă vârstă, iar nu lungimea vieţii. Interpretarea termenului în sensul de vârstă se întemeiază pe premiza că prelungirea vieţii este, în general, mai de dorit decât adăugarea unui „cot” (= 52 cm) la statura
trupului. Dar şi a deveni mai înalt poate fi o dorinţă rezonabilă.
Cineva face acest comentariu ironic: „Există giganţi printre exegeţi
care găsesc această dorinţă de neconceput”.
5. A doua pildă minunată: b) „Luați seama la crinii câmpului”.
Semănatul, seceratul, strângerea recoltei în jitniţe sunt preocupări
mai ales ale bărbaţilor. Dar, desigur, între ascultătorii Predicii de pe Munte
se aflau şi multe femei. De aceea, poate, a doua pildă, care ilustrează
grija lui Dumnezeu pentru îmbrăcămintea necesară trupului, se referă la
lucrări pe care le săvârşesc mai ales femeile: „Iar de îmbrăcăminte de
ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se
ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun că nici Solomon, în toată mărirea
Lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia” (v. 28-29). Solomon era pentru
evrei prototipul eleganţei. „Crinii câmpului” nu sunt, de fapt, florile
cultivate pe care le numim noi „crini”. Expresia din original înseamnă
„flori”, în general; vorbind despre „crinii câmpului”,
Mântuitorul, desigur, arată ascultătorilor Săi florile sălbatice care,
dacă era primăvara, împodobeau minunat, într-o armonie de culori, toate
colinele din jur. „Priviţi!”, le spune Iisus, arătându-le păsările
zglobii care săgetau văzduhul şi-l umpleau de trilurile lor vesele.
„Priviţi!”, adaugă El, arătându-le covorul de flori pe care nimeni nu le
cultivase şi care erau mai împodobite decât fusese vreodată strălucitul
rege Solomon. Da, aceste flori, această „iarbă a câmpului”, a cărei
existenţă şi frumuseţe sunt atât de efemere, poartă amprenta grijii
Tatălui Ceresc! Cum să nu credem atunci că El Se îngrijeşte „cu mult mai
mult” de îmbrăcămintea de care avem noi nevoie? Iar dacă nu luăm aminte
la aceste pilde, nu merităm oare, din plin, calificativul de „puţin
credincioşi” (v. 30)? Nu ne asemănăm mai degrabă cu „păgânii”, care, ca
unii ce sunt lipsiţi de lumina credinţei, „se străduiesc” pentru aceste
lucruri (v. 32)?
6. O prioritate absolută. Pentru credincioşii creştini – căci, în intenţia mateiană, mai ales lor le sunt adresate aceste cuvinte ale Domnului – există o prioritate absolută, anume Împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga
vouă” (v. 33). „Dreptatea lui Dumnezeu” fusese deja definită de
Mântuitorul, în prima parte a Predicii de pe Munte. Este vorba
de împlinirea poruncilor, în sensul lor adânc şi spiritual (Mt 5,20 şi
urm.), „dreptatea” însemnând, în acest context, „suma virtuţilor”
(Sfântul Grigorie de Nyssa). Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin
împlinirea statornică a poruncilor Sale, iată care trebuie să fie
principala noastră preocupare!
Acest „mai întâi” din v. 33 arată că
pericopa, în ansamblul ei, nu înseamnă nicidecum un îndemn la lene. Este
vorba, pur şi simplu, de restabilirea unui echilibru just între
împlinirea poruncii primordiale de a ne câştiga pâinea „întru sudoarea
feţei” (Fac 3,19) şi faptul că suntem creaţi pentru cer. De altfel,
Mântuitorul nu zice: „Nu munciţi!”, ci: „Nu vă îngrijiţi!” Tâlcuind
această pericopă, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia exact asupra
acestei distincţii: „Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu
trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu
trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne
hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană” (Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 277).
7. Adevăr mântuitor, iar nu „o naivitate economică”.
Mulţi adversari ai Evangheliei au criticat aspru ceea ce au considerat
ei a fi ideea fundamentală a acestei pericope, văzând în ea o expresie a
„naivităţii economice” care ar fi caracterizat Creştinismul la
începuturile sale. O astfel de atitudine ar fi fost aplicabilă la
situaţia celibatarului Iisus, Care trăia împreună cu prietenii săi în
însorita Galilee, sau la situaţia predicatorilor creştini itineranţi ai
Bisericii primare, care nu aveau nevoie de pungă şi de traistă pentru
a-şi vedea asigurată pâinea cea de toate zilele (Mt 10,9-10), dar ar fi
absolut catastrofal să se încerce aplicarea ei în general. Sub influenţa
acestor critici, chiar mulţi reprezentanţi ai unei teologii
secularizate nu fac altceva, atunci când se referă la această pericopă,
decât să încerce „adaptarea” şi „domesticirea” ei, astfel încât
înţelesul ei să se împace cu preocuparea comună a oamenilor pentru cele
lumeşti.
Distincţia menţionată mai sus arată că e
vorba de o falsă problemă şi de o critică fals orientată. Căci nu
împotriva muncii învaţă aici Mântuitorul. El Însuşi a muncit încă din
copilărie, fiind cunoscut de concetăţenii Săi din Nazaret ca „teslarul”
(Mc 6,3); iar în timpul activităţii Sale publice n-a cunoscut odihna şi a
putut spune: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5,17).
Iar de la Sfântul Apostol Pavel, exemplu de muncă pentru credincioşii
săi, ne-a rămas acest cuvânt proverbial: „Cine nu vrea să lucreze, acela
să nu mănânce” (II Tes 3,10). Omul credincios munceşte cu stăruinţă.
Dar nu uită niciodată că Tatăl îi poartă de grijă; şi că se cuvine ca mai întâi să caute „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.
Iubitul meu frate, ai gustat tu
bunătatea harului lui Dumnezeu? Simţi tu iubirea Lui şi felul în care
poartă El de grijă credincioşilor Săi, chiar şi în cele mai mici
lucruri? Ai tu o încredere deplină în Providenţa dumnezeiască? Sau
încă, în puţina ta credinţă, îţi croieşti drumul vieţii fără a ţine
seama de Dumnezeu şi de poruncile Sale?
O, dacă eşti încă în această stare de
păgânătate, ascultă îndemnul lui Hristos din Evanghelia acestei
Duminici! Ia aminte la păsările cerului şi la florile câmpului şi
înţelege că Dumnezeu îţi este şi ţie Tată atotiubitor şi că El ţine
socoteala tuturor lucrurilor de care ai nevoie! Adu-ţi aminte de
purtarea de grijă a Tatălui Ceresc de fiecare dată când, în Rugăciunea Domnească,
Îi ceri Lui, pentru astăzi, nu şi pentru mâine, „pâinea cea spre
fiinţă”. Cere-o cu adevărat de la El şi aşteapt-o cu încredere de la El,
silindu-te numai să cauţi cu adevărat şi mai întâi Împărăţia şi dreptatea Lui.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!