VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE

 Sfântul Nicolae Cabasila

Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» ¹. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din­colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El ² — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim­ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea.

Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra­zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea³. Căci dacă cu ajutorul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl⁴, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă ⁵ şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul⁶ tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu­cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.

Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric⁷, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale⁸, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu­neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»⁹. Numai că pruncii n-ajung în pânte­cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pământeşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în­tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi¹ şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt­ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră­sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor¹⁰. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei⁴¹ : «Cuce­reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» ¹². La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu¹³ : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi’ Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» ¹⁴ ?

Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm­prăştie sămânţa vieţii pe pământ^1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc ¹⁶, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească  şi,  în  sfârşit,  nici  n-a adus foc şi sabie ¹⁷, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne­zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»¹⁸ orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică¹⁹. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.

Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor²⁰. Şi încă ce spun ? Când vor­beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» ²¹, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» ²². Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» ²³ —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu­prinde un atât de mare adevăr²⁴. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire  care intră într-o  cămară²,  alteori cu o viţă de vie²⁶, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap ²⁷ — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta  toată  adâncimea  acestei  taine.

De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase­măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.

Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto­rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.

Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se taie şi cap şi mădulare,  dar nu scoteau o singură vorbă  ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.

Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito­rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel²⁹, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.

Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re­cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre­sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra­gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu­lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.

Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.

De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre­jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.

Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş­tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii³¹, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen­tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă­minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri ³².

Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul³³. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle­tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» .

1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea paulină    despre   ceea   ce-i   trupesc   (σάρχιον),   în   stare să ne   «întunece»   cugetul,  o  întâlnim   deja  la  Ignatie   (Către  Efeseni 10,  3)  şi  Origen  (Exegetica m Ps. 77,  33, Migne  G. 2,   14).  Cel dintâi scriitor creştin care a schiţat o  doctrină a unor  «simţuri duhovniceşti» a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.
4. Ioan 15,
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine capitală   pentru   întreg   tratatul   lui      Cabasila.
9. Galateni 4, 19.
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Ignatie,   Către  Romani, VII,   citat  liber  {P.S.B.,   1,   p.   177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca, 12, 49.  
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia 10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6,
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Vasile,   De   Ude,   P.G.   31,   684:    «un    singur    cuvânt  nu-i de ajuns».
25. Matei 25, 10.
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·» τών   άνβρώπων, ο   expresie   mult   îndrăgită   de   Cabasila, e  folosită  si  în  relaţiile  cu  unii    In  acest  sens  e  folosită  şi  de
    Sf.   Ioan  Hrisostom   pentru  a  zugrăvi iubirea   reciprocă   a  primilor   creş­ tini,   Homiliae   U—Ui  In    Epistoîam   ad   Ephesios,   Migne   P.G.,    62,    12. Totuşi  Cabasila   o   foloseşte  mai  ales   pentru  a  arăta   iubirea  lui  Dum­nezeu   fată   de   om   şi   cea   a   creştinului  faţă   de   Dumnezeu.
31. Ioan 6,     Pasaj   foarte   important  pentru   a   înţelege   concepţia antropologică   creştină,   aşa   cum   o vede   Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί. imagini  întâlnite   la  Clement Alexandrinul,    Protreptic    96,        rom.    P.S.B.    4,   p.   144,    dar    şi    la Maxim   Mărturisitorul,  Scholia  in  Librum  De  Ecclesîastica  Hierarchia  3, 6, Migne P.G. 4,  132.
33.  
    17. Sfântul Nicolae Cabasila
        Despre viata in Hristos
        Editura: Institutul Biblic (IBMBOR)