Și intrând în corabie, a trecut şi a venit în oraşul Său. Şi iată
I-au adus un slăbănog, care zăcea în Dat Şi văzând Iisus credinţa lor, a
zis slăbănogului: «îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele!»” (Matei 9, 1-2)
Evanghelistul Matei numește aici Capernaumul orașul Său. Betleemul a
fost orașul în care S-a născut; Nazaretul, orașul în care a crescut; iar
Capernaumul, orașul în care a locuit în permanență.
Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5,
1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul
era bolnav de treizeci și opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta;
unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau,
care-l purtau, care l-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îți sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilaltîi zice: „ Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe
slăbănogul de la loan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10);
pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta,
iudeii L-ar fi învinuit; dar așa, au tăcut; la vindecarea celui de la
Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).
N-am spus fără rost acestea, ci ca să nu socotești că este
nepotrivire între Evanghelii, bănuind că e vorba de unul și același
slăbănog.
Uită-mi-te la smerenia și blândețea Stăpânului! Mai înainte depărtase
de El mulțimile; când a fost alungat de gadareni, nu S-a împotrivit, ci
a plecat, dar nu departe; și iarăși S-a suit în corabie, deși putea să
treacă marea cu piciorul; că nu voia să facă totdeauna minuni, ca să nu
se creadă că e numai Dumnezeu, și nu și om deplin.
Evanghelistul Matei spune că slăbănogul a fost adus la El; ceilalți
evangheliști spun că l-au adus înaintea Lui, spărgând acoperișul casei
(Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slăbănog înaintea Lui, fără să
spună ceva; I-au îngăduit totul lui Hristos. La începutul activității
Sale, Hristos mergea din loc în loc și nu cerea atât de mare credinţă
celor care se apropiau de El; acum însă cei bolnavi vin la El, iar El le
cere credinţă. „Văzând credinţa lor”, spune Matei, adică a
acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credinţă de la cei
bolnavi; de pildă nu cere credinţă de la cei nebuni sau de la cei care
şi-au pierdut conştiinţa din pricina vreunei boli. Acum însă credea şi
bolnavul; că dacă nu credea, n-ar fi lăsat să fie coborât. Aşadar pentru
că bolnavul a arătat atâta credinţă, Şi-a arătat şi Hristos puterea
Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele şi arătând prin aceasta că
este de aceeaşi cinste cu Părintele Său. Uită-te că chiar de la început
Domnul a arătat că are putere; a arătat-o: prin învăţătura Sa, când îi
învăţa pe oameni; prin lepros, când i-a spus: „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3); prin sutaş, când la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!” (Matei 8, 8), S-a
minunat de el şi l-a lăudat înaintea tuturor; prin mare, când a
potolit-o numai cu cuvântul (Matei 8, 26); prin demoni, când demonii
L-au recunoscut Judecător (Matei 8, 29) şi când i-a scos cu multă putere
din cei doi îndrăciţi. Acum iarăşi, într-un chip şi mai deosebit,
sileşte pe duşmanii Lui să mărturisească că este de aceeaşi cinste cu
Tatăl şi să o spună chiar cu gura lor. Iisus cu smerenia Lui obişnuită -
că erau adunaţi mulţi oameni, că astupaseră intrarea; de aceea l-au
coborât pe slăbănog prin acoperiş - n-a alergat îndată la vindecarea
trupului, care se vedea, ci ia de la cei de faţă prilejul vindecării; şi
a vindecat mai întâi ceea ce nu se vedea, sufletul, iertându-i
păcatele. Prin iertarea păcatelor a mântuit sufletul slăbănogului, dar
Luişi nu Şi-a adus multă slavă.
Iudeii, chinuiţi de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut, chiar
fără voia lor, să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a
folosit de invidia lor spre a face vădită minunea.
Iudeii făceau gălăgie şi spuneau: „Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Ce
le-a răspuns Iisus? A respins, oare, bănuiala lor? Nu, deşi, dacă n-ar
fi fost de aceeaşi cinste cu Tatăl, ar fi trebuit să spună: „Pentru ce
aveţi despre Mine o părere care nu Mi se potriveşte? Departe de Mine
această putere!”. Dar Hristos n-a grăit aşa! Dimpotrivă, a întărit şi
confirmat totul, şi cu cuvântul şi cu minunea. Şi pentru că ar fi
supărat pe iudei, dacă ar fi spus despre El că este Dumnezeu, întăreşte
aceasta prin alţii; şi lucru minunat, nu numai prin prieteni, ci şi prin
duşmani. Aceasta-i bogăţia înţelepciunii Lui! Prin prieteni, când a
spus; „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3)şi când a spus: „Nici în Israel n-amaflat atâta credinţă” (Matei
8, 10); iar prin duşmani acum; după ce duşmanii Lui au spus că nimeni
nu poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu, Hristos a adăugat: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele”, atunci a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul și te du la casa ta!” (Matei 9, 6). Nu numai acum, ci şi altă dată, când duşmanii Lui I-au spus: „Pentru lucru bun nu aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).Domnul n-a respins această părere, ci iarăşi a confirmat-o zicând: „Dacă nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, de nu credeţi în Mine, credeţi în faptele Mele” (Ioan 10, 37-38).
„Am venit la Tine să mă vindeci şi Tu îmi ierţi păcatele. De unde poţi şti că-mi pot fi iertate păcatele?”
Acum Domnul mai dă o altă dovadă, nu mică, că este Dumnezeu şi de
aceeaşi cinste cu Tatăl. Iudeii spuneau că numai Dumnezeu are puterea de
a dezlega păcatele; Hristos însă nu numai că dezleagă păcatele, dar
chiar, înainte de aceasta, arată că are şi o altă putere, pe care numai
Dumnezeu o are, aceea de a da la lumină gândurile ascunse ale oamenilor.
Iudeii nu spuseseră ce gândeau în ei înşişi; că zice evanghelistul: „Iată
unii cărturari au zis în sine: „Acesta huleşte”. Iar Iisus, cunoscând
gândurile lor, a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4-5).
Numai Dumnezeu poate cunoaşte gândurile ascunse ale oamenilor. Ascultă ce spune profetul: „Tu singur cunoşti inimile” (II Cron. 6, 30); şi iarăşi: „Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule”(Ps. 7, 10); iar profetul Ieremia spune: inima este mai adâncă decât toate; şi este om şi cine-l va cunoaşte” (Ieremia 17, 9); şi „Omul se va uita la faţă, dar Dumnezeu, la inimă” (I Regi 16, 7). Sunt încă şi alte multe locuri în Scriptură din care se vede că numai Dumnezeu poate să cunoască gândurile oamenilor.
Aşadar Hristos, pentru a arăta că este Dumnezeu şi egal cu Tatăl,
descoperă şi face cunoscute gândurile cărturarilor: că ei se temeau de
mulţime şi nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă părerea lor. Hristos însă
le-o descoperă şi o face cunoscută, dar Se arată îndurător faţă de
răutatea lor, că le spune doar atât: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?.
Dacă cineva din cei de faţă ar fi fost îndreptăţit să se mânie, apoi
cel bolnavar fi trebuit să se mânie, pentru că a fost înşelat şi să
spună: „Am venit la Tine să mă vindeci şi Tu îmi ierţi păcatele. De unde
poţi şti că-mi pot fi iertate păcatele?” Dar slăbănogul nu rosteşte
nişte cuvinte ca acestea, ci se lasă în puterea dumnezeiescului său
tămăduitor. Cărturarii, însă, duşmănoşi şi invidioşi, privesc cu ochi
răi binefacerile primite de alţii. Din pricina asta Hristos îi şi ţine
de rău, dar cu toată blândeţea, spunându-le: „Dacă nu credeţi că am
putere să iert păcatele şi socotiţi vorbele Mele o lăudăroşenie, iată vă
mai dau încă o dovadă a Dumnezeirii Mele: vă dau pe faţă gândurile
voastre ascunse!” Şi după ce le-a descoperit gândurile, le-a mai dat şi o
altă dovadă.
- Care dovadă?
- Înzdrăveneşte trupul slăbănogului!
Când mai înainte i-a spus slăbănogului că-i iartă păcatele, n-a
arătat lămurit puterea Lui, că n-a spus: „Îţi iert păcatele!”, ci Iertate îţi sunt păcatele!” Dar pentru că duşmanii l-au silit, Hristos le arată şi mai lămurit puterea Sa, zicând:
„Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele" (Matei 9, 6).
Vezi, dar, că Hristos vrea ca oamenii să-L creadă că este egal cu
Tatăl. N-a spus că Fiul Omului are nevoie de altcineva ca să ierte
păcatele sau că I-a dat altcineva puterea aceasta, ci că „are putere să ierte păcatele”. „Nu
vă spun aceasta din ambiţie, zice Hristos, ci ca să vă conving că nu
hulesc când Mă fac egal cu Dumnezeu”. Totdeauna Hristos caută să dea
dovezi clare şi de necontestat de Dumnezeirea Sa, ca atunci când a spus:
„Mergi de te arată preotului” (Matei 8, 4), când a
făcut pe soacra lui Petru să slujească (Matei 8, 15) şi când a îngăduit
ca porcii să se arunce în mare (Matei 8, 32). Tot aşa şi acum; dovadă a
iertării păcatelor este înzdrăvenirea trupului slăbănogului; iar dovadă a
înzdrăvenirii, ducerea patului, ca să nu fie socotită nălucire
însănătoşirea.
Şi Domnul nu face asta mai înainte de a-i întreba pe cărturari:
Ce este mai lesne a zice: «Iertate îţi sunt păcatele!» sau a zice: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”?(Matei 9, 6).
Cu alte cuvinte Hristos le grăieşte aşa: „Ce vi se pare mai uşor: a
înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreşit e
mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun
sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele
decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare
ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum şi
ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi
dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut”.
Hristos, prin faptele Sale, descoperă lumii ceea ce spusese mai
înainte Ioan Botezătorul despre El, că ridică păcatele lumii (Ioan 1,
29).
„Blândeţea e mai puternică decât forța”
Ridicându-l, deci, din boală, l-a trimis acasă. Şi acum Hristos arată
că nu e mândru şi că vindecarea nu-i o nălucire; îi face martori ai
vindecării pe martorii bolii slăbănogului. „Eu, spune Domnul
slăbănogului, am vrut, prin vindecarea bolii tale, să vindec şi pe cei
ce par sănătoşi cu trupul, dar bolnavi cu sufletul. Dar pentru că nu
vor, du-te acasă şi îndreaptă pe cei din casa ta!”.
Iată, prin această minune, Domnul arată că este Creator şi al
sufletului şi al trupului. Vindecă şi boala sufletului şi boala
trupului; iar prin vindecarea celui ce se vede, adică a trupului, face
cunoscută şi vindecarea celui ce nu se vede, adică a sufletului.
Totuşi mulţimile se târăsc încă pe jos; că spune evanghelistul: „ Văzând mulţimile s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care a dat oamenilor o putere ca aceasta” (Matei 9, 8).
Trupul lui Hristos împiedica pe oameni să-L socotească Dumnezeu. Dar
Domnul nu-i ceartă, ci, prin minunile Sale, caută să-i ridice şi să le
înalţe gândul. Deocamdată nu era puţin lucru că-L socoteau mai mare
decât toţi oamenii şi că venea de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost pe deplin
încredinţaţi de asta, cu timpul ar fi cunoscut că este şi Fiu al lui
Dumnezeu; dar n-aveau această deplină încredinţare; de aceea nici nu se
puteau apropia de credinţa că El este Dumnezeu. Spuneau doar iudeii: „Acest om nu este de la Dumnezeu! Cum este acesta de de la Dumnezeu?” (Ioan 9, 16). Aceste cuvinte le repetau iudeii necontenit, acoperindu-şi cu ele propriile lor păcate.
Aceasta[1]
o fac şi acum mulţi, care, sub pretext că apără pe Dumnezeu, îşi
satisfac în realitate pornirile lor pătimaşe împotriva celor pe care-i
urăsc, când ar trebui să facă totul cu blândeţe. Dumnezeul tuturor ar
putea să elibereze trăsnetul peste cei ce-L hulesc, dar El răsare
soarele şi pogoară ploaie şi dă cu îmbelşugare pe toate celelalte. Pe El
trebuie să-l imitam şi noi! Pe cei ce hulesc pe Dumnezeu să-i rugăm,
să-i sfătuim, să-i povăţuim cu bunătate, nu cu mânie, nici cu
sălbăticie. Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hula nu-l
pricinuieşte nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L
huleşte, acela se răneşte. Nu te mânia pe hulitor! Suspină pentru el,
plânge-l! Fapta lui e vrednică de plâns. Pe un om rănit nimic nu-l poate
vindeca aşa de bine ca blândeţea. Blândeţea e mai puternică decât
forța. Iată ce grăieşte Dumnezeu, Cel hulit de noi, atât în Vechiul cât
şi în Noul Testament; în Vechiul Testament: Poporul Meu, ce ți-am făcut? (Miheia 6, 3); iar în Noul Testament: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte
9, 4).Pavel ne porunceşte să povăţuim cu blândeţe pe cei ce ne stau
împotrivă (II Tim 2, 25); iar Domnul a certat cu asprime pe ucenici când
s-au apropiat de El şi l-au cerut să pogoare foc din cer, spunându-le: „Nu ştiţi ai cărui Duh sunteţi!”(Luca
9, 54-55).Şi acum, când cărturarii L-au hulit, Domnul nu le-a spus: „O,
spurcaţilor şi înşelătorilor! O, pizmaşilor şi duşmanii mântuirii
oamenilor, ci: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?”(Matei 9, 4).
Trebuie, dar, să stârpim cu blândeţe boala. Omul care se îndreaptă
datorită fricii se întoarce iute iarăşi la răutatea lui. De aceea a
poruncit Domnul să se lase şi neghina (Matei 13, 30), ca să se dea vreme
de pocăinţă. Mulţi din aceştia s-au pocăit şi au ajuns oameni vrednici,
deşi mai înainte erau păcătoşi şi răi. De pildă: Pavel, vameşul,
tâlharul. Şi ei erau neghine, dar au ajuns grâu curat Cu seminţele este
cu neputinţă să se întâmple asta; cu oamenii însă, care sunt înzestraţi
cu voinţă, este lesne şi uşor; că sufletul omului nu-i înlănţuit de
legile firii, ci este cinstit cu libertatea voinţei. Aşadar, când vezi
un duşman al adevărului, vindecă-l, îngrijeşte-l, reîntoarce-l la
virtute. Dă-te tu pildă de viaţă curată; caută să nu poată fi osândite
cuvintele tale; apără-l, poartă-i de grijă; fă totul ca să-l îndrepţi
imitând pe marii doctori; aceia nu vindecă numai într-un singur chip,
ci, când văd că o doctorie nu e de folos, se folosesc de o altă
doctorie, apoi de alta; uneori taie rana, alteori o leagă. Şi tu eşti un
doctor al sufletelor; foloseşte tot felul de doctorii, după legile lui
Hristos, ca să iei plata: şi a mântuirii tale şi a folosului altora.
Făcând totul spre slava lui Dumnezeu, eşti şi tu slăvit, că a spus
Domnul: „Pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi, iar cei ce Mă defăima vor fi defăimaţi”(I Regi 2, 3).
Să facem, aşadar, toate spre slava lui Dumnezeu, ca să avem parte de
moştenirea cea fericită, pe care, facă Dumnezeu, să o dobândim noi cu
toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere,
indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 362-367)
[1] De aici începe partea morală: Nu trebuie să sfătuim cu mânie,ci cu blândețe pe cei ce au o părere greșită despre Dumnezeu.
sursa: doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!