✝ IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
Cu
Duminica Sfintei Cruci ne aflăm deja în cea de a treia duminică din
Postul Mare. În ceea ce priveşte înşiruirea duminicilor după conţinutul
textelor scripturistice, ea trebuie înţeleasă ca făcând parte din
programul catehetic al perioadei de început al Bisericii, ca pregătire
liturgico-biblică în vederea primirii luminării de către catehumeni. Ele
nu sunt prin aceasta mai puţin importante, având în vedere dispariţia
acestei instituţii, ci se completează armonios ca semnificaţii cu cele
amintite anterior. De aceea se poate observa în înşiruirea lor o
ascendenţă a tensiunii duhovniceşti a sufletului care se apropie de
Hristos înviat, un continuu urcuş spre Ierusalim, de aici şi înţelesul
de scară al postului.
Dacă înainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această duminică atenţia e acordată tainei suferinţei lui Hristos, patimilor şi morţii Sale. Fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât în noaptea Paştilor, Hristos înviat îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut într-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este încărcat de prezenţa lui Dumnezeu. Hristos e prezent în fiecare clipă, aşa cum e prezent întreg în fiecare părticică euharistică.
Dacă înainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această duminică atenţia e acordată tainei suferinţei lui Hristos, patimilor şi morţii Sale. Fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât în noaptea Paştilor, Hristos înviat îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut într-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este încărcat de prezenţa lui Dumnezeu. Hristos e prezent în fiecare clipă, aşa cum e prezent întreg în fiecare părticică euharistică.
A treia duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci e cea de la
jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei
lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea
Sa e cea care dă sens celorlalte cruci şi are putere mântuitoare, aşa
cum cununa Sa de spini dă sens tuturor cununilor sfinţilor mucenici.
Lemnul crucii, pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii
Duminica a treia din Postul Mare evaluează în mod deosebit latura
duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului şi rezonanţa lor
în viaţa nevoitorului. Imnografia închinată Sfintei Cruci în această
duminică este predominant doxologică şi anticipează învierea Domnului,
mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Paşti
şi au rolul de a fortifica efortul ascetic şi de a anunţa bucuria
pascală ce-l va încununa. Postul Mare este o perioadă a propriei
răstigniri faţă de păcatele personale şi urmarea poruncii hristice de
purtare a crucii (Marcu 8,34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă
decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos,
singura mântuitoare şi generatoare de sens pentru crucile personale. Ea
le eficientizează. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este
uşurat de gândul la Crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Păresimile
sunt imaginea istoriei umanităţii în drumul ei spre Eshaton; nevoitorul
îşi poartă crucea urmând lui Hristos, Care, răstignit, îmbărbătează
efortul nostru şi ne aşteaptă biruitor în zorii dimineţii Învierii,
ţinând în mână semnul omorârii morţii. Răstignirea noastră are ca
finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este
motivul pentru care cinstirea crucii este aşezată în mijlocul postului,
aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă
voind să ne anunţe că drumul spre viaţă trece prin cruce. Lemnul crucii,
asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al
îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a
nevoinţelor şi luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra
propriei fiinţe, apoi, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci
suntem ai lui Hristos, încorporaţi pătimirilor şi biruinţei Sale, taina
suferinţei lui Hristos devenind imbold şi mângâiere.
Hristos ne aşteaptă biruitor la uşa învierii noastre
Păresimile poartă în ele mesajul pocăinţei şi al răstignirii faţă de
lume, fiind o invitaţie la trăirea întru duhul lui Hristos în
metatemporalitate, în care contemporaneizarea pătimirii hristice devine
un fapt cotidian. Noi suntem în Hristos şi Hristos este în noi; noi
suferim alături de El pe Golgota, iar El, locuind în noi, ne uşurează
propriile suferinţe. Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat
întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor
sale în experienţa pocăinţei personale, este o taină a crucii (mysterium crucis),
la care doar cei angajaţi în acest efort au acces. Punctul culminant al
acestor trăiri mistice este atins liturgic în Joia Mare, când, la Slava
de la Stihoavnă, Hristos îşi duce, în faţa ochilor noştri, ostenit
crucea pe Golgota, iar Simon Cirineul sprijină greutatea ei. Este
momentul liturgic în care timpul se suspendă şi noi înţelegem că aşa
totul capătă sens în viaţa noastră şi nimic altceva nu mai contează
decât asumarea crucii. Din intervenţia lui Simon înţelegem că, deşi
asumarea greutăţii crucii este personală, ea capătă sens atunci când
efortul nostru este impulsionat şi de sacrificiul celui de lângă noi şi
când Hristos, Cel ce locuieşte în noi, ne aşteaptă biruitor la uşa
învierii noastre. Scopul nevoinţelor se focalizează pe trăirea acelui
„astăzi” evanghelic, când timpul se suspendă anticipând veşnicia lui
Dumnezeu şi, în imediatul trăirilor interpersonale mistice, Dumnezeu
devine viu şi dinamic, iar nu abstract sau intelectualizat. E un timp în
care trăim devenirea noastră întru Dumnezeu.
În teologia Părintelui Stăniloae, jertfa răscumpărătoare a
arhiereului Hristos e înţeleasă ca având trei direcţii şi fiind
îndreptată în primul rând spre Tatăl, apoi spre restaurarea, sfinţirea
şi îndumnezeirea firii umane asumate şi în al treilea rând către toţi
cei ce cred în El. Prin jertfa Crucii, Hristos împacă firea umană,
lipsită de egoism, cu iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, restabilind
comuniunea dintre Dumnezeu şi om. Jertfa crucii Sale desăvârşeşte ideea
de jertfă veterotestamentară, reuşind să împlinească ceea ce sângele
ţapilor nu reuşise, restaurând fiinţial firea umană asumată. Răstignirea
lui Hristos dovedeşte o profundă compătimire faţă de oameni care,
pentru a beneficia de roadele acesteia, e necesar să moară ei înşişi
faţă de maladia filavtiei, iar acest efort devine posibil doar
prin primirea puterii ce izvorăşte din jertfa Mântuitorului. De aceea
Sfinţii Părinţi mărturisesc că Hristos este într-o continuă stare de
jertfă, pentru ca noi să ne putem împărtăşi necontenit de viaţa cea nouă
în El, părăsind înstrăinarea în care ne pot arunca iubirea de sine şi
ignoranţa. Prin Cruce, Hristos ne reaşază în comuniune cu Dumnezeu
Tatăl, iar fiinţa noastră e înfăţişată ca jertfă cu bună mireasmă ce ne
repune în demnitatea de fii după har ai lui Dumnezeu-Tatăl. Jertfa lui
Hristos nu este împlinirea formală a unui act juridic ca satisfacţie
substitutivă pentru onoarea jignită a lui Dumnezeu şi nici iubirea
jertfelnică a lui Dumnezeu nu este îndreptată spre o umanitate pasivă,
dezinteresată. Filantropia divină se întâlneşte cu aspiraţia omului în a
se dărui pe sine lui Dumnezeu. Prin pătimirile lui Hristos, moartea îşi
pierde rostul de pedeapsă pentru păcat, iar starea de răstignire întru
Hristos devine un mijloc de omorâre a morţii şi de biruire a suferinţei
pentru fiecare creştin. Hristos a înlăturat civilizaţia morţii. Deşi nu a
înlăturat fenomenul morţii biologice, prin moartea Sa pe cruce Hristos a
omorât moartea, acceptând-o din iconomie şi nu evitând-o,
unind în mod deplin firea umană cu cea dumnezeiască în Sine şi
condiţionând astfel rămânerea în comuniune deplină cu El doar ca
rezultat al renunţării totale la sine a omului (Marcu 8,34).
Forma actualizată a supliciului Golgotei
Pe de altă parte, crucea poartă în ea germenii învierii, deoarece în
ipostasul Său divin Hristos are unite cele două firi: divină şi umană,
iar ipostasul Său divin rămâne în comuniune nedespărţită cu cel al
Tatălui, în comuniunea de iubire interpersonală trinitară. Prin cruce,
Hristos înlătură bariera dintre moarte şi înviere, stabilind o
continuitate în care suntem încorporaţi prin unirea tainică cu El, iar
aceasta înseamnă trecerea de la moarte spirituală, specifică omului cel
vechi înstrăinat de Dumnezeu, spre viaţa cea nouă în Hristos, printr-o
împreună locuire cu El în fiinţa noastră, aşa cum mărturiseşte teologia
paulină: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2,20). Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează pe
altarul crucii, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ”Dacă Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mântuit”. În felul acesta, cuvintele care spun că ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13)” prind viaţă şi sens tocmai raportându-se la jertfa crucii lui Hristos, care uneşte şi vindecă-mântuieşte.
Purtarea crucii personale şi ”răstignirea” pentru aproapele sunt
forma actualizată a supliciului Golgotei, ca împlinire asumată a urmării
Lui, ce ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este
raţiunea de a fi a omului cel nou restaurat după chipul şi
asemănarea Creatorului Său. Murind păcatului şi omului cel vechi, prin
renunţarea asumată la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem
altceva decât să ne purtăm crucea cotidiană în duhul lui Hristos,
parcurgând sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la
libertatea iubirii împărtăşite. Numai în aceste condiţii crucea vieţii
noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar fără
speranţa învierii, viaţa umană eşuează în însingurare, în înstrăinare,
acolo unde perspectiva morţii este văzută ca neant sau trecere în
nefiinţă. Acesta este rezultatul evaluării unilaterale a teologiei
patimilor şi morţii lui Dumnezeu care au alimentat concepţii străine de
adevăratul duh patristic şi scripturistic, ajungându-se la concluzia
filosofică dezolantă a ”morţii lui Dumnezeu” de tip nietzschean şi care
conduce la angoasă şi vid existenţial. Întotdeauna Ortodoxia a evaluat
patimile crucii din perspectiva învierii lui Hristos, umplând de
speranţă şi curaj viaţa mucenicilor, adevăraţii ostaşi ai lui Hristos, a
părinţilor neptici şi a altor cuvioşi şi drepţi în lupta lor cu duhul
veacului.
Dincolo de disperare, solitudine, angoasă, tristeţe, purtătorii şi adoratorii crucii (crucicolae)
simt pe Hristos - Biruitorul morţii şi personificarea speranţei, Care
spune că moartea este, pentru prietenii Săi, un somn din care cei
adormiţi se vor ridica pentru a se împărtăşi din iubirea veşnică a
veşnicului Dumnezeu. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce este cel pe
care îl primim euharistic şi care exprimă starea de continuă jertfire a
Mielului şi prin care devenim consangvini cu Hristos, fraţi întru El şi
fii ai Tatălui ceresc. Această băutură mistică ne animă, ne dinamizează
şi ne încurajează în asumarea crucii personale, bine ştiind că aşa cum
spune Sfântul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne
vindecă rana morţii provocată de păcat.
Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru
libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a
asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte
libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a
morţii. Reţetele de viaţă moderne vorbesc despre nutriţie echilibrată
proteic, despre tehnici de înfrumuseţare corporală şi de menţinere a ei,
despre crearea unui spaţiu artificial ambiental care să genereze
energii fortificatoare pentru psihicul uman (Feng Shui) în
încercarea de abolire a suferinţei, însă, intenţionat sau nu, prin
acestea se distrage atenţia creştinului modern de la ceea ce ar trebui
să constituie preocuparea fundamentală a sa şi anume raportarea la
Dumnezeu. Aceste preocupări moderne sunt fructul unui antropocentrism
hedonistic ce vizează fabricarea unui surogat edenic.
Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea
deschide perspectiva libertăţii fiinţei precum şi a vindecării
neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar
trebui să reprezinte ”omul cel nou” este cronicizată, cu atât leacul
care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă euharistia este
”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel
veşnic, crucea este ”leacul şi calea spre sănătatea fiinţei”, aşa cum
mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi
sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua
fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existenţe hibride în
care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel,
omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se
în ”omul de tip nou” ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze
împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura
confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare
existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a
crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific
religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.
Omul înduhovnicit este imaginea hristificată a Celui după chipul
Căruia a fost creat, este mădularul trupului eclesial prin care Dumnezeu
lucrează mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte,
vindecă şi mângâie pe fraţii Săi mai mici. Omul este conceput în formă
hristificată şi trebuie să rămână într-o continuă stare de jertfă, cu
mâinile întinse filantropic şi privirea întoarsă spre sinele răstignit,
împlinind porunca noii Legi împărtăşite de Hristos apostolilor. Iubirea
rămâne singura raţiune de a fi pentru omul contemporan, aşa cum şi
pentru cel dintotdeauna, iubirea jertfelnică şi înţelegătoare, ce uneşte
şi bucură în duhul lui Hristos pe tot omul care vine în lume. Taina
Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare
soteriologică, iar crucea îşi revendică calitatea de axă a lumii prin
intermediul căreia a fost şi este posibilă întruparea lui Dumnezeu şi
îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea
omului ca transfigurare a lui.
În loc de concluzie, vă invit să contemplăm un imn care se cântă la
vecernia praznicului Înălţării Sfintei Crucii din 14 septembrie a
fiecărui an liturgic: ”Lemnul vieţii cu adevărat, cel sădit în locul
căpăţânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor în mijlocul
pământului, înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se
înnoieşte casa Învierii. Se bucură îngerii în cer şi se veselesc oamenii
pe pământ, ca David strigând şi zicând: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul
nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este Cel
ce dă lumii mare milă”. (Zece trepte ale Poccăinței. Meditații la perioada Triodului, Arhiepiscop Ioachim Giosanu, Editura Filocalia, 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!