Duminica dinaintea Naşterii Domnului
(a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului)
Evanghelia de la Matei 1,1-25
1. O mărturisire de credință
de la Matei începe cu o genealogie a Mântuitorului, pe care
am auzit-o ca prima parte a Evangheliei acestei Duminici (Mt 1,1-17). O
altă genealogie ne-o dă Sfântul Luca (3,23-38). Dacă genealogia mateiană
este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus, genealogia
lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după
trup.
Auzind această înşirare de nume, poate
că ne-am întrebat: De ce a socotit necesar evanghelistul să-şi înceapă
astfel Evanghelia? Ce ne poate revela această genealogie despre Hristos
şi despre mântuirea noastră prin El?
Privind însă mai îndeaproape textul
mateian, ne dăm seama cât de bogat este răspunsul la aceste întrebări.
Căci, într-adevăr, prin această genealogie, evanghelistul găseşte
mijlocul să ne transmită adevăruri fundamentale despre Cel de Care va fi
vorba în întreaga sa Evanghelie.
Chiar din primul verset ni se spun
câteva lucruri de mare importanţă despre Mântuitorul. Evanghelistul nu
numai că-i dă numele, Iisus – care înseamnă, etimologic, Domnul (Iahve)
Mântuitorul (cf. Mt 1,21b) –, ci la acest nume adaugă imediat titlul
„Hristos”. „Iisus Hristos” – iată deja o mărturisire de credinţă.
Scriind o Evanghelie adresată în primul rând iudeilor, Sfântul Matei
ţine să le spună cititorilor săi, de la bun început, că Iisus este
Hristosul, adică Mesia. Iudeii ştiau foarte bine despre cine este vorba.
Ei aveau Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, care este plină de
profeţii mesianice, adică de preziceri insuflate despre trimiterea în
lume a lui Mesia-Mântuitorul. Iată precizată din capul locului
identitatea Personajului prin excelenţă al Evangheliei!
Dar Evanghelistul merge şi mai departe.
El adaugă că Iisus Hristos este „fiul lui David, fiul lui Avraam”.
Adeseori în Vechiul Testament Mesia este desemnat ca „fiul lui David”,
ca Unul care avea să fie Urmaşul prin excelenţă al marelui rege
israelit, Cel în care, de fapt, se vor împlini proorociile despre
binecuvântarea familiei davidice. Relaţia lui Mesia cu David, strămoşul
Său după trup, este atât de mult accentuată în cărţile profetice, încât
uneori Mesia este numit, pur şi simplu, „David” (aşa în Ier 30,9; Iez
34,24; 37,24). Numindu-L pe Iisus „fiul lui David”, evanghelistul
afirmă, de fapt, că în El se împlinesc toate aceste profeţii. De
adăugat că genealogia urmează linia urmaşilor lui David prin Solomon,
care au fost regi, până la desfiinţarea regatului prin cucerirea
babiloneană (în anul 586).
2. De trei ori câte paisprezece (= cifra lui David).
Aceeaşi idee o relevă evanghelistul şi într-un alt mod. Genealogia
mateiană este împărţită în trei perioade, corespunzătoare, de altfel,
unor etape destul de clar delimitate ale istoriei poporului ales. Numai
că Sfântul Matei ţine să prezinte o simetrie perfectă a celor trei
perioade: „Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt
paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt
paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt
paisprezece neamuri” (v. 17). Privind însă mai îndeaproape, ne dăm seama
că Sfântul Matei şi-a dat silinţa să facă să-i iasă această simetrie.
Într-adevăr, din lista sa lipsesc destule nume, căci adeseori se sare de
la strămoş la strănepot. Astfel, de pildă, între Fares şi Naason sunt
date numai patru nume intermediare (v. 3-4); or, este vorba de întreaga
perioadă dintre epoca patriarhilor (Fares este fiul lui Iuda) şi Exod,
adică de nu mai puţin de 430 de ani (Ieş 12,40; Gal 3,17). Între Salmon
şi Iesei se dau numai două nume intermediare (v. 5), când este vorba,
de fapt, de o perioadă de cel puţin 300 de ani. Din cartea a IV-a a
Regilor, ştim că între Ioram şi Ozia (v. 8) au mai fost trei generaţii,
reprezentate prin Ohozia, Ioas şi Amasia, dar care nu apar în genealogia
mateiană. Apoi, Iehonia este socotit de două ori, o dată la sfârşitul
listei a doua (v. 11) şi încă o dată la începutul listei a treia (v.
12). În sfârşit, între Zorobabel şi Iacov, tatăl dreptului Iosif, Matei
dă numai 8 nume intermediare, în timp ce Luca dă, pentru aceeaşi
perioadă, 17 nume. Este limpede că Sfântul Matei n-a fost deloc
preocupat de a ne da o listă completă a ascendenţilor Mântuitorului.
Genealogia mateiană prezintă numeroase lacune, care se explică prin
cadrul mnemonic şi simbolic pe care caută să-l evidenţieze această
Evanghelie. „Cadrul mnemonic”: Evanghelia, care avea să fie folosită în
Biserica primară ca un fel de manual de cateheză, foloseşte tehnici care
să faciliteze memorarea. Astfel de tehnici apar în mod curent la
rabinii iudei, pe vremea aceea învăţătura făcându-se mai ales prin
metoda memorării, cei mai buni învăţăcei fiind aceia care puteau reţine
cât mai multe texte şi cât mai exact cu putinţă. „Cadrul simbolic”: în
intenţia Sfântului Matei, de trei ori câte paisprezece neamuri nu
implică nicidecum o exactitate matematică, ci un simbolism destul de
uşor de descifrat. Într‑adevăr, numărul paisprezece este numărul lui
David. Se ştie că literele ebraice (ca, de altfel, şi cele greceşti şi,
în parte, şi cele latine) sunt folosite şi pentru notarea cifrelor: alef este 1; beth este 2; ghimel este 3; dalet este 4; he este 5; vav este 6 etc. Bazaţi pe această dublă folosire a caracterelor alfabetului, cei vechi practicau gematria,
care constă în calcularea valorii numerice a unui cuvânt sau nume şi
căutarea unei semnificaţii simbolice a numărului astfel obţinut. Or,
prin gematrie, numele David este egal cu cifra 14. Într-adevăr,
deoarece ebraica foloseşte o scriere consonantică, adică nu se scriu şi
vocalele, ci numai consoanele şi semivocalele, David se scrie cu trei litere: dalet + vav + dalet, iar dând acestor trei litere valoarea lor numerică obţinem: 4 + 6 + 4 = 14. Astfel, 14 înseamnă, simbolic, David.
Vorbind de trei serii de câte 14 neamuri (v. 17), Sfântul Matei
subliniază, de fapt, o dată mai mult (cf. v. 1), că Iisus este „Fiul lui
David”, adică Mesia.
A doua identificare prin strămoşi din v.
1 este nu mai puţin grăitoare. Numindu-L pe Iisus „fiul lui Avraam”,
Sfântul Matei afirmă că El este nu numai unul din fiii lui Avraam, adică
un israelit oarecare, ci că El este Urmaşul făgăduit lui Avraam, Cel
întru Care se vor binecuvânta toate neamurile, în sensul interpretării
dată textului vechitestamentar (din Fac 12,7; cf. 22,18) de către
Sfântul Apostol Pavel, interpretare care se bazează pe faptul că în
acest text pentru „seminţia” („sămânţa”) lui Avraam este folosit
singularul: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi Urmaşului său.
Nu zice: „şi urmaşilor”, ca de mai mulţi, ci ca de unul singur: „şi
Urmaşului tău”, care este Hristos” (Gal 3,16).
3. Cinci femei.
O
comparaţie chiar superficială cu multele liste genealogice din cărţile
Vechiului Testament evidenţiază o importantă trăsătură specifică
genealogiei mateiene: anume faptul că în ea apar şi femei. Iar aceste
femei nu sunt menţionate deloc la întâmplare. Tamar (v. 3) a ţinut să aibă un moştenitor de la Iuda; l-a obţinut prin înşelăciune (Fac 38). Rahav (v. 5a) nu numai că era de neam canaanit, ci era şi o femeie desfrânată (Ios 2,1; 6,22-23). Rut
(v. 5b) nu era nici ea de neam israelit; era o moabiteancă, pe care
însă Biblia o laudă pentru fidelitatea ei faţă de soacra sa, după
moartea soţului ei, ceea ce înseamnă, implicit, fidelitate faţă de
poporul lui Dumnezeu (Rut 1,15-17). Iar „femeia lui Urie” (v. 6), adică Batşeba,
care se pare că n-a fost cu totul nevinovată pentru păcatul pe care
David l-a săvârşit din cauza ei, era, probabil, de neam hitit (heteu),
ca şi primul ei soţ, Urie (II Regi 11,3). Menţionându-le pe aceste patru
femei în linia genealogică a lui Iisus, Sfântul Matei relevă adevărul
că Fiul lui Dumnezeu a venit pentru toţi oamenii, nu numai pentru evrei
şi că, de asemenea, El a venit nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru
cei păcătoşi.
A cincea femeie menţionată în genealogia de la Matei este Sfânta Fecioară Maria.
O menţiune care nu e făcută oricum. Redând genealogia dreptului Iosif,
când ajunge la menţionarea acestuia, evanghelistul îl prezintă ca
„logodnicul Mariei” (v. 16a). Şi încă de aici ţine să precizeze că din ea
s-a născut Iisus. Într-adevăr, în originalul grecesc al Evangheliei,
este utilizat pronumele relativ „care” la genul feminin, deci cu
referire la Maria, care tocmai a fost menţionată, iar nu la Iosif: „…
logodnicul Mariei, din care (ex es, la feminin, iar nu ex ou,
la masculin) s-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos” (v. 16b).
Acelaşi lucru îl va spune evanghelistul în mod explicit puţin mai jos,
când va preciza că Iosif n-a avut nici un rol la zămislirea
Mântuitorului, ci că Fecioara Maria „s-a aflat având în pântece de la
Duhul Sfânt” (v. 18).
4. Dreptul Iosif și adevăratul Tată al lui Iisus.
Iosif nu este decât tatăl adoptiv al Mântuitorului. Dumnezeu îi
porunceşte lui Iosif s-o ia pe Maria şi să-i dea Pruncului numele Iisus
(v. 20-21). În acest fel, Iosif asigură legitimitate naşterii Pruncului.
Dar adevăratul Tată al lui Iisus este Dumnezeu; El S-a zămislit în
pântecele Fecioarei prin „umbrirea” puterii Celui Preaînalt (Lc 1,35).
Dacă Iisus nu este fiul lui Iosif, ce rost mai are genealogia? Pentru a
înţelege rostul ei, trebuie să ştim că la evrei filiaţia legală are
aceeaşi valoare în ce priveşte consecinţele pentru moştenitor ca şi
filiaţia naturală. Chiar dacă nu este fiul natural al dreptului Iosif, o
dată ce poartă numele lui, Iisus moşteneşte prerogativele familiei
davidice, din care se trage Iosif. De altfel, după o veche tradiţie –
despre care mărturisesc încă Sfântul Ignatie Teoforul (Epistola către Efeseni, XVIII, în vol.: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti 1989, p. 163) şi Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, C, trad. de Pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. : Apologeţi de limbă greacă,
PSB, 2, Bucureşti, 1980, p. 210) – Sfânta Fecioară Maria era şi ea din
neamul lui David. Căci se ştie că, în conformitate cu prescripţia din
Num 36, 6-12, o fiică unică la părinţi trebuia să-şi ia soţ dintre rude.
La logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif s-a ţinut seama, desigur,
şi de această prescripţie.
5. Biblos geneseos. Iisus Hristos, noul Adam și Fiul lui Dumnezeu.
Deşi, cum am spus, genealogia lui Iosif nu este, de fapt, genealogia
naturală a lui Iisus, totuşi în fruntea acestei genealogii evanghelistul
pune ca titlu cuvintele „Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De fapt,
dacă traducem ad litteram expresia originală, este „Cartea naşterii (biblos geneseos)
lui Iisus Hristos”. Titlul este preluat din Fac 5,1, unde apare în
fruntea genealogiei lui Adam: „Iată acum cartea neamului (în
Septuaginta: „cartea naşterii”, biblos geneseos, ca şi
în Mt 1,1)…”. Am putea spune că, preluând acest titlu din Fac 1,5,
Sfântul Matei Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe noul Adam (sau ca pe
„Adam Cel de pe urmă”, pentru a folosi exprimarea Sfântului Apostol
Pavel, în I Cor 15,45); ca şi Adam, Hristos stă în fruntea unei
genealogii. Şi totuşi, Hristos nu are urmaşi după trup; El este
feciorelnic. Punându-L însă în fruntea unei genealogii, într-un text în
care e vorba de inaugurarea prin El a unui alt fel de naştere, a
naşterii de la Duhul Sfânt (Mt 1,18), evanghelistul sugerează că precum
Adam stă la începutul vechii umanităţi, tot astfel Mântuitorul stă la
începutul unei noi umanităţi, dar că descendenţa Sa nu mai ţine de
ordinea firii, ci ţine de ordinea supranaturală a naşterii de la Duhul
Sfânt; că, spre deosebire de urmaşii primului Adam, urmaşii noului Adam
sunt născuţi din Dumnezeu (cf. In 1,13).
Credem, aşadar, că genealogia de la
Matei ne spune mai mult decât că Iisus, făcându-Se Om, S-a înscris pe
linia descendenţei avraamice şi davidice. Da, El S-a făcut Om adevărat!
Da, El a luat firea noastră, aşa căzută cum era ea (căci în genealogia
lui Iisus au intrat şi păcătoşi, bărbaţi şi femei)! Da, El S-a făcut
fiul lui Avraam şi, de fapt, fratele tuturor oamenilor (căci, aşa cum am
văzut, între înaintaşii Săi sunt nu numai israeliţi)! Dar Sfântul Matei
ne spune mai mult decât atât: anume că Iisus, identificat de
contemporani ca „fiul lui Iosif” (Lc 4,22 şi loc. par.), este Fiul lui
Dumnezeu întrupat din Fecioară şi că, prin naşterea de la Duhul Sfânt,
El inaugurează „neamul” creştinilor.
6. Genealogia din Lc 3.
Genealogia lucanică afirmă în mod explicit divinitatea Mântuitorului.
În primul rând, ca şi Matei, Sfântul Luca arată că numai „se socotea” că
Iisus este fiul lui Iosif (Lc 3,23). Cititorii săi ştiu deja –
evanghelistul a spus-o încă în primul capitol – că Iisus S-a născut în
chip supranatural şi că Tatăl Său este, de fapt, Dumnezeu (Lc 1,35). Pe
de altă parte, în genealogia sa ascendentă, Sfântul Luca nu se opreşte
la Avraam. Căci Evanghelia de la Luca nu a fost adresată în primul rând
iudeilor, ci păgânilor. Pentru cititorii păgâni ai Evangheliei era mai
puţin relevant faptul că Iisus este fiul lui Avraam. Sfântul Luca arată
că Iisus este fiul lui Adam. Că, adică, El este, prin Adam, frate cu
toţi oamenii. Şi că, deci, El a venit pentru mântuirea tuturor fraţilor
Săi, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Dar lui Luca nici această
afirmaţie nu i se pare suficientă. El trece chiar şi de Adam, căci zice:
„… fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (v. 38). Iisus este, în ultimă
instanţă, Fiul lui Dumnezeu. Şi poate nu e lipsit de semnificaţie faptul
că lista de nume din genealogia Evangheliei a treia cuprinde, de la
Iisus la Dumnezeu, exact 77 nume. O cifră cu o evidentă valoare
simbolică.
Ordonând aceste nume pe perioade ca cele
din Evanghelia de la Matei, avem 21 (adică 3×7) nume de la Iisus la
Zorobabel; 21 (3×7) nume de la Salatiel la Natan; 14 (2×7) nume de la
David la Avraam; şi iarăşi 21 (3×7) nume de la Tara (Terah) la Dumnezeu.
Dincolo de această prezență a multiplilor lui 7, paralelismul cu
genealogia de la Matei se dovedeşte foarte precar: dacă seria a treia,
de la David la Avraam, este identică cu cea de la Matei (numai ordinea
este inversă), seriile I şi I au comune cu Matei numai numele lui
Salatiel şi Zorobabel; în plus, pentru aceeaşi perioadă Luca are de două
ori 3×7 nume, în timp ce Matei are de două ori 2×7 nume.
7. Problema armonizării celor două genealogii.
Date fiind diferenţele evidente dintre cele două genealogii, s-a pus
încă din vechime problema armonizării lor. Au fost propuse două soluţii:
a. Matei ar da genealogia dreptului
Iosif, în timp ce Luca pe a Sfintei Fecioare. Acest sistem nu numai că
rezolvă dificultatea, ci o suprimă. Căci, după această interpretare, nu
mai e vorba de genealogia aceluiaşi personaj, ci de genealogia a două
personaje diferite. Iosif ar fi coborât din David prin Solomon, iar
Sfânta Fecioară ar fi coborât tot din David, prin alt fiu al său, Natan.
În sprijinul acestei interpretări se aduc ca temeiuri: a) că Lc 3,23 ar
trebui tradus astfel: „Iisus…fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif,
(era de fapt) al lui Eli, al lui Matat…”; şi b) că Eli, de la Eliachim,
este echivalent ca sens cu Ioachim (cele două nume cuprinzând fiecare o
prescurtare a unui nume al lui Dumnezeu, Elohim şi, respectiv, Iahve).
Această explicaţie a fost îmbrăţişată, de pildă, de Gala Galaction,
care, în Biblia tradusă de el, redă astfel textul din Lc 3,23: „…Iisus…
fiind – după cum se credea – fiul lui Iosif, în faptă însă al lui Eli…”.
Dar: a) exegeza (şi traducerea) textului din Lc 3,23 este forţată, acel
„era de fapt” („în faptă însă” al lui Galaction) constituind un adaos
care nu există în textul original; şi b) această explicaţie nu are temei
în vechea tradiţie a Bisericii.
b. Ambele genealogii sunt ale dreptului
Iosif, dar Matei dă strămoşii naturali, iar Luca pe cei legali. Această
explicaţie apare mai întâi la Iuliu Africanul, un scriitor creştin de la
începutul sec. III, anume într-o scrisoare a sa către Aristide
(păstrată la Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească, cartea întâia, VII, 2-16, în Idem, Scrieri,
partea întâia, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 13, Bucureşti, 1987,
p. 48-51). Iuliu Africanul zice că are aceste informaţii de la rudele
Domnului, adică de la urmaşii aşa-numiţilor „fraţi” ai lui Iisus (ibid., 11, p. 49). Iar Eusebiu zice despre Iuliu Africanul că „a fost istoric şi încă nu un om oarecare” (ibid.,
cartea întâia, VI, 2, p. 45). După această interpretare, care a fost
adoptată de Sfântul Ambrozie, de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de alţi
vechi comentatori, Matan (descendent al lui Solomon) a avut un fiu, pe
Iacov. După moartea sa, soţia sa Esta s-a căsătorit cu Matat (descendent
al lui Natan), având un fiu, pe Eli. Iacov şi Eli erau, deci, fraţi
după mamă. Eli murind fără copii, fratele său Iacov, în virtutea legii
leviratului (Deut 25,5-6), a luat-o pe soţia lui Eli şi din această
căsătorie s-a născut dreptul Iosif. Iosif era, deci, fiul natural al lui
Iacov (coborâtor din Solomon) şi fiul legal al lui Eli (coborâtor din
Natan). Pe lângă aceasta, încă în două cazuri trebuie acceptată
intervenţia legii leviratului, pentru a explica dubla deviere a liniei
genealogice.
Astfel, contradicţia dintre cele două genealogii este numai „părută”, ca să folosim expresia lui Eusebiu (ibid.,
cartea a şasea, XXXI, 3, p. 253). Ele au, amândouă, o valoare istorică.
Totodată însă, aşa cum am arătat, ele au o mare valoare teologică,
relevându-ne adevăruri fundamentale despre Mântuitorul născut în
Betleem.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!