În Evanghelia de duminică, Iisus a spus o
pildă. Omul din Evanghelie care a făcut cină închipuie pe Dumnezeu. Iar
„cina cea mare” înseamnă mântuirea şi fericirea noastră veşnică. În
vremile acelea, Iisus a spus pilda ca o mustrare pentru iudei, căci pe
ei i-a chemat mai întâi Evanghelia la mântuire, dar ei n-au voit „să
intre”; şi atunci au fost chemaţi cei „orbi, şchiopi”, adică păgânii
care n-aveau nici o lumină şi nici o cunoştinţă despre Dumnezeul cel
adevărat. Dar pilda din Evanghelia de duminică se potriveşte nu numai
pentru mustrarea iudeilor, ci se potriveşte şi pentru noi şi datoriile
noastre sufleteşti. Dumnezeu cheamă şi astăzi pe toţi oamenii la cina
cea mire a mântuirii şi fericirii veşnice. Dar nu toţi, ci numai puţini
ascultă chemarea Domnului Dumnezeu. Ca şi pe chemaţii din Evanghelie,
aşa şi pe creştinii de astăzi îi opreşte şi îi departă de la cina
mântuirii alergările şi grijile averilor, lăcomia avuţilor şi poftele
cele rele şi neînfrânate. Evanghelia de duminică este oglinda vremurilor
noastre, pentru câ parcă niciodată n-au fost atât de mulţi oameni cari
să-şi uite atât de mult grija şi grijile sufletului ca astăzi.
Dar dacă Evanghelia de duminică îi
mustră pe cei care ieşiseră la ţarină şi la lucrul lor, asta nu înseamnă
că ne-ar certa şi pe noi, dacă ne vedem de munca şi lucrurile noastre.
Averea, câştigarea ei şi lucrarea ei nu este o sminteală, ci este un
lucru lăsat de Dumnezeu oamenilor. Munca i-a dat-o Dumnezeu
strămoşului Adam ca un testament, când l-a scos din rai, zicându-i:
„Spini şi pălămidă va răsări ţie pământul şi tu cu sudoarea feţei tale
îţi vei câştiga pâinea”. Munca nu este piedică pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, ci piedica este tocmai lenea, cuibul cel cald al tuturor
poftelor şi ispitelor.
Munca este sfântă şi nu pentru această
muncă ne mustră pilda Evangheliei, ci ne mustră pentru aceea că noi ne
cufundăm cu totul şi ne înecăm în vârtejul afacerilor şi daraverilor şi
uităm grija de suflet. Nu-i dăm şi sufletului ceea ce îi trebuie şi
lui. Grija sufletului o lăsăm îndărăt, în urma tuturor afacerilor şi
daraverilor noastre. Îşi pune omul în gând o afacere, un lucru, zi cu
noapte aleargă, asudă, rabdă, strânge – şi bine face, că aşa au făcut şi
părinţii lui averea. Dar sminteala‑i aceea că, pentru lipsurile
sufleteşti, omul se înşală pe sine cu amăgirea diavolească, zicând că
pentru acele treburi „mai are vreme”. Are omul o pâră la oraş cu
de-aproapele său, se scoală cu noaptea în cap, pune merinde la straiţă
şi-apoi, fie ploaie sau zăpadă, merge înainte. Şi merge o dată, merge
de două ori şi nici o osteneală nu cruţă până nu isprăveşte şi nu
„câştigă” pe fratele său. Dar, Doamne, de câte ori nu-şi lasă omul
rugăciunea de seara, ostenit de lucru, şi de câte ori nu o lasă şi pe
cea de dimineaţa, grăbit de afaceri! De câte ori nu-şi lasă omul
duminica biserica pentru „vreme rea” şi afaceri şi de câte ori nu-şi
lasă spovedania şi cuminecătura, înşelându‑se cu amăgirea satanei că,
pentru acele treburi, „mai are vreme”! Şi aşa trece o zi şi vine alta,
trece un an şi vine altul şi omul, apucat de vârtejul afacerilor, este
dus ca de o apă spre pieire sufletească. De te vei întâlni cu un om la
vârsta de 50-60 de ani şi vei zice: „Omule fugător, opreşte-te puţin şi
spune-mi ce ai făcut până acum”, apoi va începe omul a înşira că:
„Pentru asta şi asta aţâţa şi aţâţa ani m-am trudit, pentru aceea atâta
şi atâta am umblat şi am cheltuit”. „Bine, frate dragă, văd că eşti
harnic şi muncitor, dar spune‑mi, tu ce ai făcut până acum pentru
sufletul tău?”. „Pentru suflet? – va răspunde omul. O, pentru acele
afaceri „mai am vreme”. Şi aşa, la 50-60 de ani, îl afli pe om de cele
mai multe ori nespovedit şi necuminecat niciodată. La 60 de ani încep
a-i tremura mâinile şi picioarele şi omul nici atunci nu se apropie de
cina Domnului, ca să-şi hrănească şi sufletul său, ci se înşală cu
vorbele că „mai am vreme”…
Această nepăsare şi amânare se răzbună apoi
amarnic, pentru că ea îl bagă pe om în pământ, cu sufletul necâştigat.
Asta e greşeala pentru care ne mustră pilda din Evanghelia de duminică.
Cititorule! Şi sufletul tău îşi are
cerinţele lui, lipsurile lui, hrana Iui şi îmbrăcămintea lui. Alături
de munca ce o faci pentru traiul tău şi al familiei tale, dai tu şi
sufletului tău ceea ce îi trebuie şi cere de la tine?
«Lumina Satelor» nr. 50 / 24 dec. 1922, p. 5
Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!