Sf. Ignatie Briancianinov
Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi (Lc. 14, 16).
Iubiţi fraţi! Astăzi, Evanghelia ne
istoriseşte despre un om necunoscut care a dat un ospăţ măreţ, la care
au fost chemaţi numeroşi oaspeţi. După aceea, Evanghelia stăruie asupra
unui fapt ciudat: la masă au luat parte nu cei chemaţi la început, ci cu
totul alţii. Strălucitul ospăţ a fost dat seara, şi ca atare este numit
Cină Mare. “Seară” numim cele din urmă ceasuri ale zilei, dinainte de
venirea nopţii.
Istorisirea despre Marea Cină este o
pildă prin care Domnul nostru Iisus Hristos a zugrăvit în culori vii
Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Tatăl Ceresc a gătit-o de la întemeierea
lumii (Mt. 25, 34) pentru aleşii Săi – a zugrăvit-o arătând şi cum a
fost primită buna vestire despre această Împărăţie de către omenirea
care a fost chemată la ea.
Pe toţi, până la unul, ne aşteaptă
moartea; suntem datori cu toţii să intrăm pe porţile morţii în veşnicie
şi să rămânem în veşnicie pentru totdeauna. Viaţa pământească este
cămara din care se intră în veşnicie. Este ca o anticameră strâmtă şi
neaerisită înaintea unor iatacuri măreţe şi nespus de neîncăpătoare. În
veşnicie este gătită pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu; în afara ei e
nesfârşită amărăciune, nenorocire ce niciodată nu va înceta, plângere şi
tânguire ce niciodată nu vor cunoaşte mângâiere şi niciodată nu vor
amuţi. Dacă mâine, peste o săptămână, peste o lună, ar avea să se
întâmple ceva ce ne-ar hotărî soarta pământească fie în bine, fie în
rău, oare n-am lua toate măsurile, nu ne-am da toată osteneala pentru a
îndrepta curgerea întâmplărilor spre deznodământul dorit de noi? Deci,
să ne întoarcem luarea-aminte spre soarta noastră din veşnicie. Să
lepădăm somnul trândăvirii şi al uitării, în care suntem cufundaţi; să
lepădăm orbirea, să lepădăm amăgirea de sine, ce face ca omului să i se
pară nesfârşită viaţa sa pământească. Să credem în adevărul cel mai
vrednic de crezare. Să credem că pe toţi ne aşteaptă moartea, de care nu
putem scăpa. Pe cât de neîndoielnic este faptul că vom muri, pe atât
este de neapărată nevoia să ne îngrijim pentru soarta noastră din
tărâmul de dincolo de mormânt. În acest scop, să cercetăm pilda Domnului
nostru despre Marea Cină.
Cine dă această cină? Sfânta Evanghelie
îl numeşte om oarecare, adică om necunoscut, nehotărnicit. Lucrurile
sunt limpezi: este vorba de Dumnezeu. În pilda Sa, El S-a înlocuit pe
Sine printr-un chip – omul. Iar întrucât oamenii au uitat de Dumnezeu,
au pierdut adevărata Lui cunoaştere, concepţia corectă despre El. Ei
bine, Dumnezeu Se numeşte pre Sine nu numai “om”, ci “om oarecare”: Un
om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi. Marele număr al
celor chemaţi arată că toată omenirea, până la cel de pe urmă om, a fost
menită de către Dumnezeu fericirii veşnice. Fraţilor! Suntem chemaţi cu
toţii! Nimeni nu e uitat! Nimeni nu are nici pricină, nici drept să se
lase pradă tânguirii şi trândăvirii.
Când a venit vremea doritei mese,
Dătătorul ospăţului trimite pe Sluga Sa să-i înştiinţeze pe cei chemaţi.
Atât vremea ospăţului, cât şi persoana Slugii au înţeles adânc. În
textul grec al Evangheliei, scris de Sfântul Luca, înaintea cuvântului
“Slugă” este pus articolul (τόν δούλον), ceea ce, potrivit firii acestei
limbi, dă cuvântului “Slugă” o însemnătate deosebită, aparte. Aici
“Slugă a lui Dumnezeu”, în deplinul înţeles al cuvântului, Domnul Iisus
Hristos S-a numit pre Sine şi pre nimeni altcineva. El, deopotrivă fiind
cu Tatăl şi cu Duhul după Dumnezeire, este după omenitatea Sa singura
şi adevărata Slugă a lui Dumnezeu. El singur a împlinit deplin şi
desăvârşit voia lui Dumnezeu şi a fost curat de tot păcatul. Ceilalţi
oameni sfinţi sunt sfinţi numai relativ (Rom. 4, 2); sfinţenia omenească
este cea mai mică păcătoşenie de care este în stare omul. Singura slugă
a lui Dumnezeu este înfăţişată în pildă ca singur lucrător al mântuirii
oamenilor: proorocii, apostolii, dascălii Bisericii au fost doar
slujitori, unelte ale Cuvântului: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără
de Dânsul nimic nu s-a făcut din câte s-au făcut (In. 1, 3). Vremea
chemării celor poftiţi e seara – adică Domnul nostru Iisus Hristos S-a
pogorât pe pământ în cele din urmă ale lumii văzute. Optsprezece veacuri
s-au scurs din vremea acestei neasemuit de fericite întâmplări; viaţa
lumii nu s-a curmat încă: că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de
ani, şi o mie de ani ca o zi (II Ptr. 3, 8). Seara lui Dumnezeu se
prelungeşte, sorocul ei se tot amână, ca toţi cei chemaţi să apuce să se
pregătească pentru Cina Lui, ca nici unul dintre cei aleşi să nu rămână
lipsit de ea.
Astfel este înfăţişată în pildă iconomia
lui Dumnezeu cea privitoare la oameni; să privim acum în ce fel apare
purtarea oamenilor faţă de Dumnezeu. Parcă s-ar fi vorbit între ei, toţi
cei chemaţi s-au lepădat, cerându-şi iertare, de cină. Ce fel de
uneltire să fie asta: toţi într-un suflet împotriva lui Dumnezeu?
Aceasta e urmare a căderii, care-i de obşte pentru toţi; aceasta e
dovada bunei voiri faţă de propria stare căzută, a rămânerii de bună
voie în ea; acesta este semn al omorârii de către păcat a sufletului,
care nu poate şi nu vrea să se trezească din somnul morţii nici măcar
când este chemat de glasul Fiului lui Dumnezeu. Ca pricină a nedorinţei
lor de a merge la cină, cei chemaţi au arătat legăturile pământeşti.
Unii au dat atâta însemnătate îndeletnicirilor cărturăreşti, sau
datoriilor lumeşti, sau toanelor proprii, încât au socotit că-şi pot
îngădui să-L nesocotească pe Dumnezeu; alţii s-au cufundat în grijile de
familie şi au uitat de Dumnezeu; în fine, alţii s-au arătat purtaţi de
patimi, s-au afundat în plăceri trupeşti grosolane şi s-au făcut străini
de Dumnezeu cu totul. Comoara noastră duhovnicească nu ne este răpită
de către un singur păcat care să sară în ochi: ne-o răpeşte orice
îndeletnicire pământească, orice situaţie pământească, atunci când
sufletul este atras şi ţintuit de aceasta în întregime.
Cei chemaţi n-au vrut să ia parte la
cină. Cel ce a făcut cina trimite pe aceeaşi Slugă pe uliţe şi străduţe,
pe drumuri şi la răspântii, ca să-i adune pe betegi, săraci, şchiopi,
orbi şi, înduplecându-i, să-i aducă la cină.
“Chemaţi” îi numeşte Evanghelia pe
iudei, fiindcă, prin mijlocirea legii şi a proorocilor, au fost primii
chemaţi la creştinism. Săracii şi betegii lipsiţi de adăpost, ce
hoinăreau pe uliţe ori se opriseră la răspântii ca să-şi aleagă drumul,
sunt păgânii, care petreceau în afara casei – în afara Bisericii, în
afara cunoştinţei de Dumnezeu; bolile lor trupeşti arătate aici trebuie
înţelese ca privind de fapt sufletul. Iudeii s-au împotrivit cu hotărâre
chemării; în urma lor, păgânii de-abia s-au lăsat înduplecaţi să vină
la cină: de multe veacuri, nenumărate jertfe şi râuri întregi de sânge a
fost nevoie ca să-i înduplece Cuvântul lui Dumnezeu a primi
creştinismul.
În sânul creştinismului, “chemaţi”
trebuie socotiţi cei slăviţi, bogaţi, învăţaţi ai acestei lumi, cărora
toate le merg bine pământeşte. Întâietăţile faţă de ceilalţi pe care
Dumnezeu le-a dăruit lor, faptul că de aceste întâietăţi este legată o
mai lesnicioasă cunoaştere a lui Dumnezeu şi slujire a lui Dumnezeu de
către ei, arată fără îndoială faptul că Dumnezeu i-a chemat la mântuire,
la cea mai înaltă fericire… Vai! Ce privelişte vrednică de plâns! Cei
chemaţi rămân ca nişte pietre, nu iau aminte la Cel care îi cheamă. S-ar
părea că numai cei loviţi de nenorociri, de boli, de nevoi, de lipsuri,
doar cei “handicapaţi”, “infirmi” şi “sărăntoci” în înţelesul lumesc al
cuvântului sunt în stare să asculte de Dumnezeu. După spusa
Apostolului, arată supunere lui Dumnezeu cei neştiutori potrivit
înţelegerii lumeşti, cei ce sunt neputincioşi, de neam prost, defăimaţi
în această lume (I Cor. 1, 27). Şi aceşti defăimaţi ai lumii sunt
datori, sub călăuzirea Cuvântului Dumnezeiesc, cu puternica Lui
împreună-lucrare, să ţină piept în neasemuit de crâncena luptă cu
propria cădere, să se supună pe sine cu de-a sila lui Dumnezeu, să-şi
dea cu sila mântuirea. Foarte nimerit arată pilda că pentru ca săracii,
orbii, şchiopii şi betegii să vină la cină, minunata Slugă trebuie să-i
înduplece. Căderea noastră ne-a intrat în fire, am îndrăgit-o: ne vine
greu să ne despărţim de ea. Propria noastră fire ne face neînstare de
bine, şi fără Mântuitorul ea nu poate face niciun bine adevărat,
neştirbit: Fără de Mine, a zis El, nu puteţi face nimic (In. 15, 5).
Binele nostru este spurcat prin amestecarea cu răul. El n-are cum să nu
fie aşa: izvorul lui – firea omenirii căzute – este un amestec de bine
şi rău, şi neîncetat naşte o lucrare pe potriva sa.
Domnul încheiat pilda printr-o hotărâre
ameninţătoare. Prevăzând cu ochiul Său atoatevăzător neluarea-aminte a
oamenilor faţă de El din acea vreme şi din viitor, a zis: mulţi sunt
chemaţi, dar puţin aleşi (Mt. 22, 14). Pe toţi îi cheamă Milostivul
Dumnezeu la mântuire, dar foarte puţin se supun Lui. Potrivit negrăitei
iubiri dumnezeieşti faţă de noi, cu toţii facem parte din cei chemaţi,
dar foarte puţin dintre noi intră în rândul celor aleşi, fiindcă
intrarea în rândul celor aleşi este lăsată în seama alegerii voii
noastre. Amin.
[1] Cuvânt extras din cartea Sf. Ignatie
Briancianinov, Predici, trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia
Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 245-248
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!