Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc
înţelepciunea şi stăpînirea de sine (Pilde 1, 7)
înţelepciunea şi stăpînirea de sine (Pilde 1, 7)
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, la începutul Anului Nou, prăznuim pe Sfîntul Ierarh Vasile
cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi
păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.
Acest mare ierarh este un adevărat stîlp al dreptei credinţe, numit
de Sfîntul Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti",
"Ochiul Bisericii" şi "Gura de foc a Duhului Sfînt". O adevărată icoană a
păstorilor de suflete care a strălucit în lume, atît prin înţelepciunea
cuvintelor, cît mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor
sale şi prin tăria Duhului Sfînt, care ardea în inima lui. Apoi cu
trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al luminii.
Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atît ecumenice cît şi locale, ce s-au
ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor
sale. Toţi Sfinţii Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii
creştini de pretutindenea sărbătoresc cu mare evlavie pînă în ziua de
azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul duhovnicesc al
Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii
ei.
Sfîntul Ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia
Mică. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii,
dintre care cinci au devenit sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu
bunica lor Macrina. Prietenul său iubit, Sfîntul Grigorie Teologul, zice
că familia lor a fost binecuvîntată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu
toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au rămas cu mult mai prejos decît
el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor duceau viaţă în
sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi
bună aşezare a sufletului. Familia Sfîntului Vasile a fost o familie de
sfinţi. Cînd s-a născut pe lume, era atît de mic şi de slab, încît era
gata să moară. Dar mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă,
s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea icoanei Mîntuitorului şi a zis:
"Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi ţi-L voi da Ţie, spre slujbă",
şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a creşte în frică de
Dumnezeu.
Fraţii Sfîntului Vasile au fost: Sfîntul Grigorie, episcop de Nîssa,
cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfîntul Vasile, apoi Sfîntul
Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi
Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei. Deci, trei ierarhi sfinţi şi un
pustnic.
Dintre fete, Sfînta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare
cu vîrsta decît toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea
tuturor copiilor, învăţîndu-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos,
din pruncie. Apoi, intrînd în nevoinţa monahală, a fost stareţă la o
mînăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a săvîrşit. Celelalte patru
surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă cu totul
creştinească şi sfîntă.
Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfîntului
Vasile a fost mai întîi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi
bunica lui, care se numeau amîndouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei
Scripturi cel dintîi povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un
dascăl creştin renumit în Pont.
La vîrsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la
Cezareea Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici.
De aici a fost dus la studii mai înalte la Constantinopol, capitala
Imperiului Romano-Bizantin, unde a deprins retorica şi filosofia greacă,
după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la Atena, capitala
înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se
întîlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfîntul Grigorie
Teologul, prietenie care a durat toată viaţa. Amîndoi învăţau, se rugau
şi mergeau împreună încît se poate spune că aveau o minte şi un suflet
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în
Atena: unul care ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat
mai mulţi ani, avînd un dascăl vestit, anume Eubul, pe care Sfîntul
Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos. Odată l-a întrebat dascălul
său Eubul pe Sfîntul Vasile: "Care este adîncul filosofiei?" Iar el i-a
răspuns: "Adîncul filosofiei este cugetarea neîncetată la moarte!"
Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflînd că cea mai înaltă înţelepciune
sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi
al judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.
Din Atena, Sfîntul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o
şcoală de retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la
toate mînăstirile din Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormîntul
Domnului şi primeşte botezul în rîul Iordan, după obiceiul primelor
secole. De la Sfintele Locuri, Sfîntul Vasile se întoarce din nou în
Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul Ermoghen.
Apoi, murind bătrînul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia
pe Sfîntul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de
invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la
nevoinţă pustnicească în părţile Pontului.
Aici au întemeiat o vestită mînăstire, au adunat în jurul lor sute de
monahi şi au dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvîrşită
dragoste, bucurie şi linişte. În această mînăstire a comentat Sfîntul
Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris vestita sa carte numită
"Hexaimeron", precum şi "Rînduielile vieţii monahale". Nu departe a
întemeiat şi o mînăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfînta Macrina,
sora sa. Prin aceasta Sfîntul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă
monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte
desăvîrşită, pe rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire
în deplină dragoste şi lepădare de sine.
După cîţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au
fost chemaţi de Duhul Sfînt să apere dreapta credinţă în lume că se
înmulţiseră eresurile în Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau
credinţa ortodoxă şi se făceau arieni. Apoi, nu se putea să stea lumina
sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari luminători să stea la linişte
în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare. Deci Sfîntul
Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop, în
apărarea dreptei credinţe, iar Sfîntul Vasile a venit la Cezareea şi
amîndoi combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă
în Biserică. Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din
Cezareea a fost ales Sfîntul Vasile cel Mare, lauda Bisericii lui
Hristos.
Iubiţi credincioşi,
Ca păstor de suflete, Sfîntul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi
credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea,
nici se ruga mai mult ca Sfîntul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi
mai iscusit în cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa
atît de înaltă Sfîntul Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă
înţelepciune duhovnicească, de darul frumoasei vorbiri şi de darul
facerii de minuni, vindecînd mulţi bolnavi şi izgonind duhurile cele
rele din oameni cu rugăciunea sa. El este considerat de Sfinţii Părinţi
ca cel mai mare exorcist din Biserica Ortodoxă, adică izgonitor de
duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele rugăciuni de alungare a
diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau "Molitfele mari ale
Sfîntului Vasile".
Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a
făcut Sfîntul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrîni,
orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi
de tot felul, numite după numele său "Vasiliade". Un cartier întreg al
oraşului Cezareea era destinat pentru această mare operă creştină
filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a celor
bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.
Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrînilor şi a orfanilor, Sfîntul
Vasile a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales
călugăriţe, care se numeau "surori de caritate". De la el a rămas pînă
astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia "surorilor" şi
îngrijitoarelor de bolnavi, care pînă în secolul nostru erau călugăriţe
de mînăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin
aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de
Biserică. Nimeni pînă la el nu mai făcuse aşa ceva.
Sfîntul Vasile este, de asemenea, cel dintîi şi cel mai mare
organizator al monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după Cuviosul
Pahomie cel Mare din Egipt. Mînăstirile întemeiate de el în Pont,
transformarea călugărilor în preoţi misionari pentru credincioşi, în
scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori
devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfîntul Vasile cel Mare cel
mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.
Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfîntul Vasile a făcut şi
a lăsat Bisericii 91 de canoane care sînt valabile şi astăzi. Canoanele
lui întăresc credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în
familie, în cinul călugăresc, în cler şi în rîndul credincioşilor. Ca
nimeni altul el pedepseşte cel mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă
şi le dă Sfînta Împărtăşanie, dacă se căiesc, numai înainte de moarte.
La fel pedepseşte greu păcatul desfrînării. Pe tineri, dacă păcătuiesc,
îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi îi opreşte
pînă la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor
douăzeci de ani.
Sfîntul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al
Bisericii lui Hristos. Şi aceasta pentru că mai întîi era foarte aspru
cu sine; mînca o dată pe zi pîine, apă şi puţine legume. Avea pe el
numai o haină şi o mantie, iar pe sub ea purta o cămaşă aspră de sac.
Dormea cîteva ore pe un pat tare pînă la miezul nopţii, apoi se ruga,
citea Sfînta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti pînă
dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cîntarea psalmilor cu
bucurie şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea
nimic al său decît hainele de pe el şi cărţile, căutînd întru toate să
urmeze lui Hristos şi marilor sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă,
unii dintre prietenii săi îl asemănau pe Sfîntul Vasile cu Ilie cel mult
postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum Antonie şi Pahomie.
Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrîna trupul şi mintea
de la toate patimile şi cugetele cele rele.
Această aspră nevoinţă a dus-o Sfîntul Vasile atît la mînăstirea sa
din Pont, unde s-a nevoit patru ani, cît şi ca arhiepiscop al Cezareei.
Că şi aici nimeni nu postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în
fiecare noapte şi nu se ruga mai cu putere ca Marele Ierarh Vasile.
Pentru toţi era un model viu de bunătate, de răbdare, de smerenie, de
rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă cunoaştere a Sfintei
Scripturi. Cînd predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi şi se
umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat
părinte plin de puterea Duhului Sfînt, înaintevăzător şi făcător de
minuni. În viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa,
chiar şi în zilele de lucru. Şi aceasta, pentru că Biserica era
ameninţată de eretici şi era însetată după învăţăturile mîntuitoare ale
Sfintei Scripturi.
Avînd darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfîntul Vasile
cel Mare a făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de
demoni din oameni, precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai
jos.
Într-o zi, cînd Sfîntul Vasile săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a
intrat în biserică un iudeu. Cînd se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a
văzut că plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, ţinea în mîinile sale un prunc
pe care îl sacrifică şi-l aşează în potir şi din el îi împărtăşea pe
toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină dumnezeiască, a zis:
"Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!" Apoi,
descoperind Sfîntului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a
fost botezat în numele Preasfintei Treimi.
Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încît mureau
oamenii de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vîndă grîul pînă nu se
ridica preţul. Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe
rugăminţi şi scrisori abia i-a convins să împartă grîul la cei săraci.
Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea hranei, potolind foametea şi
salvînd oamenii de la moarte.
Într-o vară, împăratul Iulian Apostatul (cel lepădat de credinţă)
mergea cu oaste împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea.
Atunci, Sfîntul Vasile împreună cu tot poporul, l-a întîmpinat cu
cinstea cuvenită, oferindu-i, după obicei, pîine de orz. Dar împăratul
s-a mîniat tare pe el şi i-a spus că după ce se va întoarce de la război
va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila. Marele bărbat
nu s-a înfricoşat, ci, adunînd credincioşii le-a spus primejdia şi se
ruga în fiecare noapte la biserica Sfîntului Mucenic Mercurie. Cum
stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfîntul Mucenic Mercurie pictat pe
icoană cu suliţa în mînă, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După
puţin timp Mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică avînd suliţa
însîngerată. Atunci Sfîntul Vasile, înţelegînd că Dumnezeu l-a trimis pe
marele mucenic să-l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian Apostatul,
cu suliţa, a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că
a auzit Domnul rugăciunea noastră, că împăratul cel rău şi necredincios
şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfîntul Mercurie". Aşa a
scăpat cetatea Cezareea de mînia şi răzbunarea împăratului.
Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian Apostatul, era arian
şi nu putea răbda pe Sfîntul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl
ruşina cu viaţa şi învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă
de partea arienilor, dar nu a reuşit să amăgească pe apărătorul şi
diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a trimis la el pe eparhul Modest
să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu confiscarea averilor lui.
Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe
tine nu te vei îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că
aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi în care este toată
bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De izgonire nu mă tem, pentru că tot
pămîntul este al lui Dumnezeu. De munci nu port grijă, că mă voi duce
mai degrabă la doritul sfîrşit şi cu aceasta îmi vei face bine că mă vei
trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!" Atunci a zis eparhul către el:
"Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!" Iar Sfîntul Vasile i-a
răspuns: "Pentru că pînă acum n-ai vorbit cu un episcop!"
Auzind de aceasta, împăratul a hotărît să-l scoată din scaun şi să-l
exileze. Dar cînd să semneze hotărîrea i s-a stricat condeiul. A luat al
doilea şi al treilea condei şi la fel i s-au rupt, iar mîna a început
să-i tremure. Atunci a cunoscut că este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui
şi, temîndu-se, a renunţat.
Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecînd prin
oraşul Niceea, a luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mîinile
arienilor. Atunci, mîhnindu-se credincioşii, au cerut ajutorul Sfîntului
Vasile, apărătorul dreptei credinţe. Iar el a venit la împăratul Valens
şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte dreptatea. Pentru ce,
împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodocşilor
şi ai dat-o arienilor eretici?" Iar mai marele bucătarilor auzind cum
vorbeşte sfîntul, l-a mustrat. Marele păstor însă i-a răspuns: "Lucrul
tău este să te îngrijeşti de mîncări, iar nu să tulburi dogmele
Bisericii!" La urmă împăratul l-a trimis pe Sfîntul Vasile la Niceea să
facă el dreptate şi i-a dat şi scrisoare de întărire.
Sosind în Niceea, Sfîntul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni,
le-a citit scrisoarea împăratului şi au hotărît ca împreună să încuie
biserica, să-i sigileze uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să
se roage arienii lui Dumnezeu trei zile şi trei nopţi şi de li se va
deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a lor. La urmă să se
roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica, să fie a
ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a
arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor.
Atunci, Sfîntul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară
din oraş şi s-au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii
la biserica încuiată, în frunte cu Sfîntul Vasile îmbrăcat în veşminte,
cîntînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa bisericii s-au rugat cîntînd:
"Doamne miluieşte".
Apoi Sfîntul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfînta Cruce şi a zis:
"Binecuvîntat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi
în vecii vecilor". Cînd a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut
cutremur, s-au zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile
singure cu ajutorul lui Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii
cîntînd "Doamne miluieşte". Apoi Sfîntul Vasile a săvîrşit Sfînta
Liturghie şi, văzînd minunea, toţi arienii s-au făcut ortodocşi.
Altădată a venit la Marele Vasile o femeie plîngînd şi i-a spus că
soţul ei a luat-o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce
mai întîi s-a lepădat de Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face
voia lui. Acum soţul ei se căia de ceea ce făcuse şi nu ştia cum să
revină la Hristos. Auzind acestea, Sfîntul Vasile l-a chemat la sine pe
tînăr, l-a mărturisit şi l-a întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la
Domnul nostru Iisus Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot,
pentru că m-am dat în mîinile satanei cu scrisoare". "Dar crezi că
Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfîntul Vasile. "Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele".
Atunci Sfîntul Vasile l-a închis într-o cameră pe tînărul acela şi
l-a învăţat să se roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit
grele ispite de la diavoli, că strigau către el: "Tu ai venit la noi,
iar nu noi la tine". După multe zile de post şi rugăciuni a venit
Sfîntul Vasile la el şi i-a zis: "Cum te afli, fiule?" "Acum sînt bine,
sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai biruit pe diavolul".
Adunînd pe clerici şi pe credincioşi, Sfîntul Vasile a luat pe acel
tînăr şi l-a dus la biserică cîntînd: "Doamne miluieşte".
Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mînie asupra tînărului să-l
răpească din mîinile sfîntului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că
nu eu am venit la dînsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor.
Deci, al meu este, că s-a lepădat de Hristos!" Şi a zis păstorul cel
bun: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul
mîinile în jos de la rugăciune, pînă nu vei da, diavole, scrisoarea
tînărului înapoi". Şi în timp ce toţi se rugau cu mîinile în sus şi
ziceau cu lacrimi "Doamne miluieşte!", îndată hîrtia dată de tînăr
vrăjmaşului a căzut din văzduh în biserică. Aşa se jertfea bunul păstor
pentru mîntuirea fiilor săi sufleteşti.
Odată, s-a rugat lui Dumnezeu Cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum
este Sfîntul Vasile. Şi noaptea a văzut un stîlp de foc care ajungea
pînă la cer şi i-a zis un glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest
stîlp de foc, aşa este Vasile!" Apoi s-a dus Cuviosul Efrem la Marele
Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu toate că nu voia, a fost hirotonit
preot de dînsul.
Aşa era viaţa Sfîntului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul
Bisericii, spre luminarea tuturor, încît şi îngerii se minunau de
sfinţenia vieţii lui, iar diavolii şi necredincioşii se cutremurau şi
fugeau.
Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfîntul Vasile a chemat la el un
doctor evreu, anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că pînă seara va
muri. Dar el a trăit pînă a doua zi, a săvîrşit Sfînta Liturghie, a
botezat pe acel doctor, apoi binecuvîntînd pe toţi şi-a dat duhul în
mîinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în vîrstă de 51
de ani. Apoi adunîndu-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au
plîns mult pentru plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi
dascăl al Bisericii şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfîntului
Mucenic Evpsihie din Cezareea.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, o dată cu Sfîntul Vasile cel Mare, prăznuim şi Tăierea
Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele
douăsprezece praznice împărăteşti de peste an. Astăzi, la opt zile după
naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde primeşte botezul
Legii Vechi, adică tăierea împrejur, cînd I S-a pus şi numele de Iisus,
căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta
Mîntuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei.
Ba mai mult, prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvîrşeşte
Legea, o înnoieşte, o îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea
harului, adică Sfînta Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii sîntem
datori s-o respectăm pentru a deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi
moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.
Tot astăzi avem Anul Nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din
viaţa lumii şi astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru
lume, pentru Biserica lui Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an
de pace, de înţelegere între oameni, un an de întărire, de roade bogate
atît pămînteşti cît şi cereşti. Roadele pămîntului sînt: pîinea cea de
toate zilele, sănătatea, pacea în lume, copiii, speranţa şi bucuria
acestei vieţi. Iar roadele cereşti sînt credinţa în Dumnezeu, iubirea
creştină, rugăciunea, milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate
aceste virtuţi dorim să le sădească Dumnezeu în inimile noastre, să le
adape prin rugăciune şi să le facă să crească, să se desăvîrşească în
noi prin harul Duhului Sfînt. Iată ce vă dorim astăzi, la început de an
nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor ei către fiii ei sufleteşti,
acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte bune, fraţii mei.
Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare, urcînd din
treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi
mai bună.
Să nu ne mulţumim cu ce am făcut pînă acum. Să nu ne odihnim, nici să
stăm pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece
şi ea şi noi trebuie să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o
viaţă. O viaţă veşnică, nouă, fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o
viaţă care nu are sfîrşit. O viaţă împreună cu Hristos şi cu Maica
Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.
La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model
vrednic de urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfîntului Vasile cel Mare. El
este unul din cei trei dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfîntul
Grigorie Teologul şi cu Sfîntul Ioan Gură de Aur.
Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră
slabă putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării,
smereniei, milosteniei, înfrînării, postului şi rugăciunii Sfîntului
Vasile cel Mare. Postul, rugăciunea şi viaţa curată au avut un mare rol
în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să le iubim şi noi după
putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia, ascultarea de
păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor. La formarea
Sfîntului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvîntului lui
Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne
hrănim şi noi sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea
Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Cel puţin cîte un
capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele cărţi. Cel puţin cîţiva
psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de mai multe ori
sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi ajutor de
sus.
Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa
şi sufletul nostru. Vedeţi cu cît curaj şi tărie apăra Sfîntul Vasile
credinţa ortodoxă? Nu se ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa
amăgit de laude sau de daruri, nu se temea nici de diavoli, nici de
moarte cînd era vorba de credinţă şi de sufletele oamenilor. Cînd era
vorba de el era foarte blînd, smerit şi răbdător, chiar dacă cineva îl
ocăra. Dar cînd era vorba de stricarea dogmelor credinţei, cînd se hulea
Dumnezeu şi se lovea Biserica de către eretici, atunci Sfîntul Vasile
era aspru şi curajos ca un sfînt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de
credincioşi ca un adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa
pentru Evanghelie.
Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia
păcatelor, iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm pînă la
jertfă de eresuri, de indiferentism şi necredinţă care bîntuie tot mai
mult în prezent.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvinteze cununa Anului Nou cu pace
între popoare, cu sănătate şi pîine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne
binecuvinteze cu păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi
mîntuire. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!