„Nu pot salva lumea, dar pot să îi trimit şi eu mâncare unui sărac.”

Clik și pe imagine

Un tată era într-o pasă proastă. Dorea să participe la Liturghia de Paşti cu soţia şi cu cei trei copii ai lor. Liturghia de duminică cu familia era ceva special pentru el. Credea în dictonul ce spune că familia care se roagă împreună rămâne împreună. Dar tocmai fusese numit managerul unui nou restaurant fast-food. Patronul, anticipând că vor veni mulţi clienţi, i-a cerut să lucreze în Duminica Paştelui. Nu avea de ales. Avea nevoie disperată de noua slujbă. Copiii aveau nevoie de mâncare şi de hrană. A înghiţit în sec şi a acceptat.

Şi-a dat seama apoi că patronul său avea dreptate. Numărul oamenilor care căutau un loc unde să mănânce de Paşti era de două ori mai mare ca de obicei. Nici nu se făcuse amiază şi el era deja obosit. Iar la uşă mulţimea nu scădea. Ce bine i-ar fi prins nişte angajaţi în plus la restaurant! În plus, începuse să îi fie ciudă pe el pentru cum îi tratase pe unii dintre clienţi. Iar coada creştea tot mai mult. Îşi dădea seama că furia ce o simţea venea şi din faptul că toţi oamenii din faţa sa erau liberi, pe când el trebuia să muncească. Unii dintre ei erau cu copiii… ar fi vrut să fie aşa şi el.

Un tânăr din faţa lui purta o cruce la gât. I-a spus politicos managerului nostru: „Două omlete vă rog, cu şuncă şi suc de roşii, două sucuri şi două cafele. Vă rog, puneţi-le în pachete separate.” Managerul execută comanda pentru amabilul tânăr. A împins spre el pachetele spunându-i: „23 de lei vă rog”. Tânărul i-a întins 30 de lei şi i-a spus: „Vă rog să daţi al doilea pachet omului din spatele meu, precum şi restul.” Apoi a dispărut în mulţime. A fost ultima oară când l-a văzut. Managerul s-a uitat apoi la cel care era în urma tânărului. Era îmbrăcat în haine ponosite, neras şi avea o mică sacoşă probabil cu lucrurile lui. Părea foarte obosit şi probabil avea doar câteva monede, poate pentru o cafea. Managerul l-a surprins dându-i pachetul şi restul de la 30 de lei. Sărmanul om i-a zâmbit. A fost primul zâmbet adevărat pe care l-a văzut în acea zi. I-a şoptit săracului că binefăcătorul a fost cel de dinaintea lui. Omul privea mirat, dar bucuros. Avea hrană pentru Duminica Paştelui. Pentru acest cerşetor, Hristos cu adevărat a înviat. Vestea bună era într-adevăr foarte bună. Avea ce să mănânce. Îi venea să strige: Aleluia!

În acel moment managerul restaurantului şi-a spus: „Nu pot salva lumea, dar pot să îi trimit şi eu mâncare unui sărac.”

Tânărul binefăcător era un şofer de tir, motiv pentru care şi el era departe de familia sa. Dar găsise ceva ce putea face de Paşte. Managerul şi-a dat seama că tânărul nu făcuse ceva doar pentru bătrân, ci şi pentru el. Îi transformase restaurantul într-o catedrală. Ziua de muncă a trecut mai uşor apoi. Când seara s-a întors acasă, cei trei copii l-au îmbrăţişat şi i-au spus: „Tăticule, tăticule, l-am văzut pe Domnul Iisus înviat la biserică.” Ridicându-i în braţe şi sărutându-i, bărbatul le-a spus: „Şi eu l-am văzut.” Punându-se seara în genunchi pentru rugăciune, i-a mulţumit Domnului Iisus că i-a trimis în restaurantul său pe tânăr şi pe sărac. Pentru un moment s-a întrebat dacă sărmanul bărbat nu fusese chiar Domnul Iisus. Dar şi-a alungat gândul, considerându-l ca fiind improbabil… Oare?

Să ne amintim ce i s-a întâmplat în secolul al XIII-lea Sfântului Francisc de Assisi, când un cerşetor i-a cerut o monedă. Francisc venea de la slujba de Paşti. L-a îmbrăţişat cu căldură pe cerşetor, i-a spus „fratele meu” şi i-a dat câţiva bănuţi. S-a îndepărtat apoi de cerşetor, dar după câţiva paşi s-a întors spre el. L-a văzut pe Hristos însuşi stând acolo unde era înainte cerşetorul. Domnul Iisus îi făcea semn lui Francisc cu mâna. Iar din mână îi curgea sânge…