„Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va
da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va
învia”.
Iubiţi credincioşi,
Dacă vă aduceţi aminte, acestea erau ultimele cuvinte ale Evangheliei din
Duminica ce a trecut, şi iată că Sfinţii Părinţi au rânduit astăzi, în Duminica
a V-a, numită şi a Sfintei Maria Egipteanca, să continue citirea din acelaşi
capitol 9 al Evangheliei de la Marcu, până la sfârşit. Iată, aşadar, să
ascultăm cu luare aminte Evanghelia de astăzi:
„Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L
întrebe. Şi au venit în Capernaum. Şi fiind în casă, i-a întrebat: «Ce vorbeaţi
între voi pe drum?»
Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se sfădiseră unul cu altul
cine dintre ei este mai mare.
Şi, şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis:
«Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor
al tuturor». Şi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în
braţe, le-a zis:
«Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti
copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci
pe Cel ce M-a trimis pe Mine».
Şi i-a zis Ioan: «Învăţătorule, am văzut pe cineva
scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că
nu merge după noi».
Iar Iisus a zis: «Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care,
făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Căci cine
nu este împotriva noastră este pentru noi, iar oricine vă va da să beţi un
pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat
zic vouă că nu-şi va pierde plata sa. Şi cine va sminti pe unul dintre aceştia
mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se lege de gât o piatră de
moară şi să fie aruncat în mare.
Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o, că mai bine îţi este
ţie să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în
gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur
ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât având amândoi ochii, să fii
aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Căci fiecare om va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.
Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi
sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii»”.
Iată, aşadar că, după pilda rugăciunii şi a credinţei,
după acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” din Evanghelia din săptămâna
trecută, Dum-nezeu ne arată că, pentru a ne înălţa la ceruri, pe lângă aripa
rugăciunii ne mai trebuie o aripă: anu-me aceea a smereniei; şi pentru a duce până
la sfârşit lecţia pe care vrea să ne-o dea Sfântul Post şi prin această
Evanghelie, iată, ni se prezintă această întâlnire a Domnului dintotdeauna
atent la ce se petrece în jurul Său, întâlnirea aceasta a Mântuito-rului cu
apostolii, tocmai pe această temă.
Ni-i putem închipui un pic pe ucenici aşezaţi de jur-împrejuruI
Mântuitorului, mergând paralel cu El, participând cu ochi măriţi de bucurie sau
de mirare la cele ce se săvârşeau înaintea ochilor lor, cuprinşi oarecum de
îngâmfarea învăţăcelului pen-tru ştiinţa avvei, pentru ştiinţa celui care-i
învaţă şi pe ei. Şi nu de puţine ori, sunt convins, aşa cum copiii se simt tari când învăţătoarea le
ţine mâna lor în mâna sa, pentru a scrie mai lesne în caiet, tot astfel şi ei
se simţeau tari când simţeau mâna lui Dumnezeu deasupra creştetelor lor şi când
încercau să se exerseze în ceea ce avea să fie mai departe arta apostoliei.
Iată însă că ei nu înţelegeau cuvântul acesta cel mare al Patimii, Morţii
şi Învierii Mântuitorului şi, în drum prin Capernaum, pe stradă probabil, iar
mai apoi în casă, Domnul îi întreabă despre ce vorbeau între ei pe drum.
Probabil era o atmosferă din aceasta de taină, dar, în aceeaşi vreme, şi de
dorinţa ca Avva să-i vadă discutând şi să-i întrebe despre ce e vorba. Şi
ucenicii întreabă, sau Îl întreabă pe Mântuitorul care dintre ei va fi mai mare
în raport cu ceilalţi. Domnul îi cheamă la Sine pe cei doi-sprezece şi le
spune: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi
slujitor al tuturor” .
Grea lecţie şi grea crucea aceasta a smereniei. Pentru că,
iată, ne este dat şi exemplul după care trebuie să luăm aminte cine este cel
dintâi cu care trebuie să semănăm pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul a luat un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în braţe, le-a
zis: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii, pe Mine Mă
primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a
trimis pe Mine”.
Cu alte cuvinte, Domnul alege acest model pen-tru a da lecţie până la
sfârşitul veacurilor tuturor acelora care se îndoiesc că pruncii simt harul lui
Dumnezeu. Pentru că, iată, pe de o parte ne este pus copilul în faţă ca semn al
purităţii, dar şi ca semn al centrului de atenţie către care trebuie să se
îndrepte dragostea noastră, iar în acelaşi timp este arătat copilul ca primit
în numele lui Iisus Hristos.
Nu există copil pe pământ, născut într-o familie creştină, care să nu fie
trimis în lume, în familie şi‑n societate, fără ca Domnul Dumnezeul nostru,
Mântuitorul Iisus Hristos, să-i dea dreptul de a se naşte. De aceea, oricine se
opune dreptului acestuia de a se naşte se face luptător împotriva lui
Dumne-zeu. Sfânta Scriptură zice: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din
aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă
primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”; răstur-nând un pic fraza, deci cel
ce nu-l primeşte pe copil nu-L primeşte pe Hristos, deci nu-L primeşte pe Cel
ce L-a trimis pe Hristos, adică pe Dumnezeu Tatăl. Aşadar, cel ce se luptă
împotriva apariţiei vieţii unui copil se luptă, în cele din urmă, împotriva
legii lui Dumnezeu, se luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi.
Dar, iată, întrebarea lui Ioan vine să ne întă-rească şi mai mult într-una
dintre marile dileme în care ne zbatem astăzi, şi să ne dea răspunsul:
„Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge
după noi”. Iar Iisus a zis: „Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând mi-nuni
în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vor-bească de rău”.
E interesant versetul mai ales astăzi, într-o lume în care mai toţi par a
fi trimişi de Hristos pentru a-i vindeca pe ceilalţi. Dar, vedeţi, aceste
vindecări se făceau în numele lui Iisus Hristos şi, cu adevărat, cel ce-şi
umple sufletul şi buzele de pomenirea lui Iisus Hristos nu îndată Îl vorbeşte
de rău. Dar Domnul nu spune că undeva, pe parcurs, acela nu‑L va vorbi de rău
pe Dumnezeu. Minunea făcută de acela în numele Lui, acolo, la începutul
minunii, nu înseamnă în aceeaşi vreme sfinţenia celui care o face, sau că cel
care face minunea este de acum mântuit, trecut în rândul sfinţilor.
Nicidecum, ci era încă unul din semnele că în numele lui Iisus Hristos tot
genunchiul va să se plece: şi al celor de pe pământ şi al celor din ceruri; de
aceea faptul că un om scoate demoni în numele lui Iisus Hristos nu este
neapărat semnul că acela aparţine în întregime adevărului lui Iisus Hristos.
Şi, oricum, nu aparţine Lui, dacă o face pe un stadion, în chip publicitar,
pentru a atrage oamenii şi a-i distrage de la adevărata Evanghelie şi de la ade-văratul
Dumnezeu.
Domnul spune iarăşi, mai departe: „căci cine nu este
împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de
apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi
va pierde plata sa”. Pentru că, în cele din urmă, iată, Mântuitorul aici ne
vorbeşte despre gesturile mântuitoare, despre gestul acela de a mân-gâia
chipul celui bolnav, de a şterge lacrima din ochiul copilului, de a-l ajuta pe
bătrân să se îndrep-te de spate, de a purta, dacă vreţi, iată, pildă pentru
toţi, plasa celui care mai are putere puţină doar în a-şi căra propriile
alimente, şi, mai ales, de a purta crucea celui de lângă noi, cot la cot cu el,
uneori chiar în locul lui.
Dar, iată, că ceea ce ne atrage atenţia asupra sărbătorii de astăzi în mod
deosebit este celălalt verset care ne spune aşa: „Şi de te sminteşte piciorul
tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri şchiop în viaţă, decât, având
amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins”; apoi, la
fel: „şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un
singur ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii arun-cat în gheena focului”. Şi, ca un
fel de refren al acestui cântec, dacă vreţi, eshatologic, care ţine mai mult de
Apocalipsă, iată: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, adică
întăreşte cu acest tablou de groază ceea ce s-ar putea întâmpla pentru cei care
nu reuşesc să scoată din însuşirile corpu-rilor, din însăşi mintea lor, din
însuşi modul lor de viaţă ceea ce ar putea să-i distragă de la Împărăţia lui
Dumnezeu.
Poate de aceea Duminica de astăzi se numeşte şi a Cuvioasei Maicii noastre
Maria Egipteanca, a cărei viaţă este scrisă de Sofronie, patriarhul
Ierusalimului, iar noi, teologii, o identificam uşor, la sfârşitul cărţii
Triodului, într-o anexă specială a acestuia, care ne vorbeşte tocmai despre
viaţa acestei sfinte maici: Sfânta Maria Egipteanca.
Iată! Sunt oameni care au priceput că a scoate ochiul şi a tăia piciorul nu
înseamnă neapărat a face gestul fizic, ci a scoate din inima ta, a scoate din
corpul tău, a scoate din modul tău de a fi sau din mediul tău de viaţă
lucrurile care, atunci când le ai, par a fi plinire, dar care sunt cu adevărat
plinire în Dumnezeu atunci când nu le ai. Să luăm un exemplu! Şi cred că cel
mai potrivit este acesta al Maicii noastre, Maria Egipteanca. Pe scurt, viaţa
ei s-ar reduce la câteva episoade interesante:
Maria Egipteanca de tânără se dădea desfrâului pe străzile Alexandriei şi
nu neapărat pentru sume de bani. La un moment dat, aude în cetatea Alexan-driei
vorbindu-se despre Crucea făcătoare de mi-nuni a Mântuitorului, care se afla
adăpostită într-o biserică din Constantinopol şi hotărâse să meargă să vadă şi
să se închine Sfintei Cruci. Era momentul acela pe care orice om, oricât de
păcătos ar fi, îl are în viaţa sa, acea revelaţie de fracţiune de secundă, acel
„aici sunt, Doamne”, acel „Sunt prezent, fie şi numai cu gândul către Tine”.
Sigur, este glasul lui Dumnezeu care se adresea-ză Mariei Egipteanca, dar
probabil multor altor Marii Egiptence se va fi adresat, dar nu toate i-au
prins substratul acestei chemări. Iat-o însă pe aceasta că aude, aude că Domnul
o cheamă.
Se îmbarcă pe o corabie unde, pentru
deplasarea către Constantinopol, îşi vinde în continuare trupul. Ajunge în Constantinopol şi, pentru a mân-ca, îşi
vinde în continuare trupul. Poate chiar pentru a-şi cumpăra cele necesare
participării la slujbă îşi vinde în continuare trupul. Dar vine momentul în
care vrea cu tot dinadinsul să intre în biserică. Şi iată ca un curent
dinăuntru nu o acceptă să intre în comuniune cu oamenii aceia. Crucea era
arătată şi pusă înaintea iconostasului; dar ea nu putea înainta înăuntru, o
forţă nevăzută trăgând-o parcă înspre afară. Toţi oamenii ceilalţi înaintau,
numai ea, ca şi cum ar fi mers contra curentului, nu se putea apropia nicicum
de Cruce. Vedea bucuria de pe chipul oamenilor care ieşeau, simţea probabil
bucuria aceasta răspândită pretutindeni şi, mai cu seamă, vedea, probabil,
vindecări ale unor şchiopi, ale unor orbi, ale unor bolnavi; auzea predici
nemaipomenite, dar... din afara bise-ricii. Ea însăşi, prin modul în care se
comportase până atunci, ştia că nu are ce căuta în Biserică, simţea că nu aparţine
Bisericii.
Şi vine momentul acesta fantastic în care Maria Egipteanca alunecă în
genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului şi se roagă cu lacrimi fierbinţi să-i
îngăduie să se închine înaintea Sfintei Cruci, pentru ca apoi să înceapă o
viaţă nouă. Deci, cu alte cuvin-te, să pună prin Cruce începutul vieţii.
Şi iată că Maica Domnului primeşte rugăciunile ei. Maria Egipteanca vine,
se închină înaintea Sfintei Cruci şi dispare pentru totdeauna din viaţa aceea
boemă şi mondenă a Alexandriei vremurilor acelora.
Iată însă că povestea nu se opreşte aici. Ni se vorbeşte, mai apoi, în
viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, de un stareţ: Zosima, un bărbat
ce trăia într-una din mănăstirile din zonele Palestinei, şi căruia i se arată
semn ceresc, cu deosebire un cârd de păsări care-l cheamă spre pustie. Exista
obiceiul în vremea aceea ca monahii să se strângă la începutul postului, să-şi
dea binecuvântări între ei şi mai apoi fiecare să se răspândească în pustie,
pentru a se ruga în linişte, pentru a posti în linişte, mai cu seamă pentru a
se bucura în linişte de întâl-nirea cu Dumnezeu.
Era momentul, începutului postului, şi Zosima a văzut la un moment dat
pasările, purtându-l în pus-tie spre un loc pe care nu avea de unde să-l
cunoas-că. De undeva din apropiere apare o arătare care-i cere binecuvântarea
ca el, Zosima, să nu se uite către ea, pentru că este femeie şi nu mai are
decât părul capului ca să se acopere. Zosima îşi dezbracă supra-reverenda, cum
i-am zice noi, deci haina de deasupra reverendei, pe care o poartă monahii, în
general, o acoperă pe femeie şi tot ceea ce v-am povestit eu până acum află din
gura ei. Femeia se retrăsese. Erau patruzeci de ani de când, în pustie, nu
trăia decât cu rădăcini, cu apă, zdrobită de arşiţa zilei şi călcată în picioare
parcă de frigul nopţii, dar cu gândul numai la Dumnezeu, Cel ca-re‑i îngăduise
să se apropie de Sfânta Cruce.
Femeia aceasta înţelesese că dacă ochiul te sminteşte, trebuie scos; sau
dacă piciorul te sminteşte, trebuie tăiat, că mai bine este să intri în viaţă
fără una din ceea ce pare binecuvântare la un moment dat, decât să intri cu binecuvântările
acestea pământeşti, fără a mai putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Viaţa Maicii merge mai departe, pentru că, după această Spovedanie, să-i
spunem, adresată părintelui Zosima, acesta se întoarce la mănăstire cuprins de
spaimă parcă, tocmai pentru a sluji în continu-are Liturghia şi, la
un moment dat, pasările se arată iarăşi, chemându-l să ducă Împărtăşanie
Cuvioasei Maici Maria Egipteanca. Se teme să ducă Împărtă-şania, mai cu seama
că Nilul crescuse, dar iată, minune de la Dumnezeu, Acesta îi trimite doi
crocodili care-l poartă de pe un mal pe celălalt al Nilului. Acolo îi dă
Împărtăşania şi se întoarce înapoi la mănăstire, pentru ca, după o vreme, iarăşi
păsările să-i vestească un lucru deosebit, şi anume, moartea Mariei Egipteanca,
pe care o simţea, bănuia că va veni. Şi iată că descoperă trupul fără viaţă al
Mariei Egipteanca îngropat; el vede de pe partea cealaltă a Nilului cum un leu,
cu laba, îngroapă în ţărâna pustiei pe Maria Egipteanca, Sfânta Pustiei.
Iată, aşadar, că, prin minunea lui Dumnezeu, cineva pricepe că, dacă ochiul
te sminteşte, trebuie scos, şi dacă piciorul te sminteşte, trebuie tăiat. Este
pilda cea mai importantă pe care ne-o dă, omeneşte posibil, iată, perioada
aceasta a Triodului.
Sfânta Maria Egipteanca n-a primit predica nea-părat de la apostoli. N-a
fost, fără îndoială, o figură deosebită din punct de vedere pozitiv, a epocii
sale, în oraşul Alexandriei. L-a aflat pe Dumnezeu acolo unde mulţi L-au aflat,
adică în pustie, în deşertul cel luminat de har al Palestinei.
Ce ne pune înaintea ochilor noştri însă aceasta perioadă a Triodului,
pentru a ne întări în drumul puţin pe care-l mai avem de parcurs? Să ne aducem
aminte! Mai avem o Duminică pentru a intra în Ierusalim cu Domnul şi mai apoi,
vine Duminica cea mare a Sfintei Învieri. Iată că, acum, în prag de intrare în
Ierusalim, Domnul ne arată că nu putem intra oricum, or având pildă această
ieşire din păcate, această smulgere din păcate, pentru a ne retrage în deşertul
liniştii, în deşertul Postului, în deşertul rugăciunii, pentru a ne bucura cu
adevărat de dulceaţa aceea minunată a Împărtăşaniei cu „lemnul cel dulce” al
Împărtăşaniei.
Iubiţilor, iată în Duminica de astăzi Dumnezeu prefaţează, dacă vreţi, şi
minunata pildă a tuturor acelora care vor să moară pentru Hristos, fără a fi
decapitaţi, sau neapărat arşi sau ucişi. Există o moarte minunată, şi anume
aceea care este trecere de la moarte la viaţă, este moartea creştină care ne
învaţă pe fiecare dintre noi câte ceva.
Maria Egipteanca se face începătoare lecţiei tu-turor monahilor care mai
înainte au dus viaţă des-frânată, pentru ca mai apoi, venindu-şi în fire ase-meni
fiului risipitor, întărindu-se cu Sfânta Cruce – şi ne aducem aminte împreună
de Duminica Sfintei Cruci urcând treptele „Scării” Sfântului Ioan Scă-rarul, să
se bucure, iată, de Preaslăvirea lui Dumne-zeu şi de bucuria binecuvântată a
împărtăşirii cu Sfintele Taine.
Este vreme de post şi de rugăciune. Să nu uităm însă că nu ne putem apropia
de Sfânta Împărtă-şanie decât prin Taina Sfintei Spovedanii. Aşteaptă Domnul să
mergem înaintea Lui, El stând nevăzut şi primind mărturisirile noastre cele cu
umilinţă. Deci să nu ne ruşinăm, nici să nu ne sfiim să-I spunem Domnului toate
câte am păcătuit, şi să ne aşternem în genunchi la picioarele Crucii Sale,
înaintea Duhovnicului, pentru a putea primi iertare de păcatele noastre. Dar,
înainte de aceasta, să luăm aminte că, pe măsura păcatului, Maria Egip-teanca
s-a căit şi pe măsura dorinţei ei de a scoate ochiul pentru păcat, i-a intrat
în vederea sa şi în lumina sa lumina cea necreată a lui Dumnezeu.
Facă Domnul ca şi noi să ne bucurăm şi în această Duminică, şi în cea a
Floriilor, de vederea acestui har duhovnicesc, şi să ne pregătim a-L Întâmpina
pe Domnul nu cu lauri, nu cu ţimbale, nu cu cântări, ci cu inimi aprinse şi cu
buze pregă-tite să se roage Lui, pentru a-I preamări Învierea Sa. Mariei
Egipteanca să ne rugăm să ne dea din harul ei şi din bucuria cu care ea a ştiut
să lase cele ale lumii pentru a intra în cele ale lui Dumnezeu. Amin.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!