Iubiții mei,
încă de dimineață…se fac păcatele mari, strigătoare la cer!
Te trezești dimineața, semn că n-ai murit în timpul nopții, ai sănătate, ai viață de la Dumnezeu, ți-a dat Dumnezeu și minte, iar tu le folosești ca pe o suliță…care Îl rănește pe El!
Îți faci viața o suliță, o mitralieră, un tanc…cu care calci în picioare poruncile lui Dumnezeu dar și pe semenii tăi, pentru că atunci când păcatele te umplu de satanism…oamenii, cei din fața ta, nu mai sunt „semenii tăi” ci niște carne umblătoare.
Iar carnea umblătoare…trebuie vânată cu sulița…
Ceea ce facem pe jocurile video, când omorâm rezidenți ai răului fără număr…facem toată ziua, când îi omorâm sufletește, prin tot ceea ce facem, pe alții…și pe care i-am omorî și fizic, fără discuții, dacă s-ar da un decret, o lege…prin care om sau vietate…trebuie puse la pământ…
Căci dacă noi suntem singura instanță, dacă dincolo de noi nu mai e niciun dumnezeu și nicio barieră, ce ne-ar opri să omorâm oamenii…ca pe țânțari?!
În extremismul islamic, oamenii sunt omorâți pentru că au alt Allah, adică alt Dumnezeu.
E prins creștinul, e umilit, e bătut, e pus cu capul în pământ…și „un credincios” de soi, cu ditamai cuțitul ritualic, îl taie ca pe un miel…în țipete de „mare evlavie”.
De ce?
Pentru că Allahul lui e singur, săracu’, nu cunoaște iubirea, nu are simțul comuniunii, este exclusivist, se bucură de moartea „păgânilor”…și cum e dumnezeul…așa e și credinciosul.
Însă în Imperiul Roman, idolatru până în măduva oaselor, dumnezeii omorau pe credincioșii Dumnezeului treimic, pe credincioșii adevăratului Dumnezeu.
În numele mulților dumnezei…dimineața, devreme, ostașii păgâni, executanții de ordin…au venit și l-au străpuns cu sulițele pe Sfântul Dimitrie, astăzi pomenit, pe Părintele nostru.
S-au trezit de dimineață…căci, probabil, mai aveau de căsăpit și pe alții.
Au venit (pregătiți sau nu?) să omoare!
Și au omorât „cu bucurie”…pe un Sfânt plin de bucurie dumnezeiască.
Însă trupul lui…l-au lăsat să zacă la pământ, fără cinste…
Pentru că, pentru ei…cât și pentru cei care nu cinstesc azi Sfintele Moaște ale Sfinților…trupul lui Dimitrie era „un cadavru”, „o mortăciune”…
Și pe cine interesează morții, când oamenii fug numai după cei vii, ca să profite cumva de pe urma lor?
Profitul, adesea, cu ochi avari, e inuman.
Nu vede omul din cauza poftei de bani sau pentru bani e în stare să-i jupoaie pe toți de vii.
Însă nu banii sunt problema…ci inumanitatea e problema. Problema noastră, a tuturor…
L-au lăsat acolo, pe pământ…
Iar ei seamănă cu noi!
Creștinii noștri, mulți la număr, seamănă cu păgânii…
De ce să-l ajuți, își zice „creștinul” nostru, dacă îl poți lăsa muritor de foame? De ce să-l ajuți…dacă nu ai niciun profit de pe urma lui?
Sfântul Dimitrie a fost omorât la ordin, executanții și-au luat leafa pentru crima lor…și torționarii României și-au luat și își iau pensia pentru crimele lor…totul e „legal”…și „cadavrul” rămâne neîngropat…pentru că nu i-a plătit nimeni ca să-l îngroape.
Numai unul, un creștin, a venit noaptea și a îngropat trupul Sfântului Dimitrie, Marele Mucenic al Domnului.
În taină a venit…în taină l-a îngropat…dar care a fost singurul om cu Sfântul lui Dumnezeu.
Și adesea, în viața noastră, sunt puțini oamenii lui Dumnezeu, care ne ajută, care ne văd, care ne sprijină…și foarte mulți „creștini” care „ne privesc cu evlavie”.
Spectacolul e, pentru ei, mai bun decât implicarea.
Dar spectacolul lasă morții neîngropați, lasă Sfinții necinstiți, lasă lumea în beznă…pentru că nimeni nu are timp să se implice.
Și astfel, iubiți confrați, sunt trei moduri de-a te raporta la…Sfintele Moaște.
Unul: le treci cu vederea, le ridiculizezi. „Ce, sunt nebun să mă închin la schelete putrede?!”.
Doi: le cinstești cu evlavie și te umpli de slava lui Dumnezeu, care este în ele.
Trei: faci bani de pe urma lor. „Să vină proștii, cât mai dens, ca să iasă parai mulți!”.
Însă, că treci pe lângă ele…sau că faci bani de pe urma lor…Sfintele Moaște rămân în centru. În centrul noii lumi, eshatologice, care se tot naște…
Trupul tău, după ce vei muri în păcate multe, da, va fi un cadavru.
Va mirosi urât…chiar de atunci, din clipa când…mori.
La câteva minute după…muștele îți vor intra pe nas…sucurile vor ieși din tine…vei începe să puți. Și vei puți atât de mult, după trei zile, la înmormântare, dacă familia nu te va formoliza ca pe un specimen de la Antipa…de ne va tăia pofta de mâncare.
Da, dacă nu vei fi Sfânt, vei puți!
Te vei descompune în pământ…în pământul din care a fost luat primul tău strămoș, Sfântul Adam…și nu va izvorî niciodată din tine…mir.
Dar din trupul ăla nebăgat în seamă, al lui Dimitrie, a izvorât și izvorăște mir. Mir și minuni multe.
Pentru că Sfintele lui Moaște sunt pline de har și după sute de ani de la moartea lui…pe când trupul tău e un hoit încă de acum…când îl hrănești, îl speli și îl odihnești bine.
Dacă treci pe lângă Dimitrie și pe lângă frumosul lui trup, cel plin de mireasmă, cel plin de evlavie, cel plin de slavă dumnezeiască…ca un indiferent…sau vrei să faci bani cu trupul lui sau cu ale altora…rămâi un hoit.
Adică unul pe care nu îl va cinsti nimeni.
Îl vor uita aproape toți la o jumătate de an…iar la un an nimeni nu îi va simți lipsa.
Pentru că hoitul e hoit, și ce ne interesează pe noi morții? Morții cu morții și viii cu viii!
Numai că Dimitrie e mai viu decât mulți vii, pe când mulți vii sunt foarte morți, extrem de morți, numai că nu își dau seama.
Trebuie să vină clipa…când te va împunge moartea cu sulița…când te vei vedea gol, neajutat, nesprijinit de nimeni…și o puzderie de draci, deloc amabili și drăguți, vor veni să smulgă sufletul tău din trup…și să-l ducă acolo unde s-au aruncat pe ei înșiși la depărtare de Dumnezeu.
Atunci îți vor pieri ifosele de mare filosof.
Atunci vei vedea cum stă treaba…cu nevoia de-a avea Sfinte Moaște.
Când vei fi ca dracul gol…asemenea lui…vei înțelege ce n-ai făcut din tine, cum era treba cu viața, ce trebuia să faci în viață, pentru ca viața ta să fie o mireasmă…și nu un întuneric trivial.
Iubiți confrați,
viața ne duce, pas cu pas, la a ne vedea bine!
Că vrem sau că nu vrem noi, vom da nas în nas cu realitatea noastră mai devreme sau mai târziu.
Și când vom fi goi de fapte bune, goi de pocăință, goi de bun simț, goi de fidelitate față de voia lui Dumnezeu…am vrea un ajutor lângă noi, am vrea un prieten, pe unul, așa, ca Dumnezeiescul Dimitrie, care să zică: „Lăsați-l să treacă, demonilor! Iată, a făcut și el un lucru bun la viața lui!”.
De ce să nu ni-l facem prieten pe Dimitrie cel împuns în coastă?
De ce să nu ni-l facem prieten pe cel care a murit cu față veselă pentru Stăpânul lui, plin de har, străpuns de sulițe, înroșit în sânge…decât pe unul care miroase a hoit încă de acum?
Cine ne va ajuta…la nevoie?
Care altul…ne va sări în ajutor, în afară de unul ca Dimitrie, care iubește binele, a murit pentru el și îl dorește lucrat în viața tuturor?
De aceea să ne amintim de suferințele lui, când ne serbăm numele…și când mai dăm un pahar pe gât…de veselie!
Să ne amintim că el ne e prieten, că el ne ajută, că el ne scapă de cutremurul fricii de la Judecata Lui, alături de toți Sfinții Domnului și, în primul rând, de Prea Curata Stăpână.
Dacă suntem prieteni cu aceștia, cu prietenii Stăpânului, veșnicia noastră…sună bine! Amin!
Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!