PREDICA LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

 

Din Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, din capitolul 8, de la versetul 26 încolo, textul Duminicii de astăzi ne spune:

 „Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este dincolo, în faţa Galileii. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzându-L pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui!» Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.

Şi l-a întrebat Iisus, zicând: «Care-ţi este numele?» Iar el a zis: «Legiune». Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.

Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei, şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.

Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au venit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demoni-zatul.

Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat.

Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: «Întoarcete în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu». Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.”

 Iată, iubiţilor, în Duminica de astăzi încă o minune făcută spre slava lui Dumnezeu, spre întărirea credinţei noastre şi mai cu seamă spre întărirea acelora care, îndoindu-se în suferinţele lor că s-ar mai putea afla izbăvire, iată văd astăzi că din morminte şi-n goliciune de trupuri, Hristos poate face palate împărăteşti şi îmbrăcăminţi de aur. Despre ce este vorba în Evanghelia de astăzi ne putem da seama citind, iată, atât de simplu cum am făcut-o până acum Evanghelia însăşi:

Domnul trece peste Marea Galileii, din ţinutul Său spre ţinutul Gherghesenilor şi iată-L ajuns acounde se pare că era o tradiţie mai veche aceea de a creşte porci – un loc nu tocmai binecuvântat, de vreme ce se aflau porci acolo, pentru că, ştiut este, evreii nu mâncau întotdeauna din acest animal pe care-l socoteau, printre altele, spurcat. Dar iată-L, îndată ajuns acolo, Domnul a găsit ceva mai spurdecât porcii din turmă. În acel moment, era slava lui Dumnezeu care se întâlnea cu întunericul şi cu lipsa de slavă a iadului. Hristos Domnul, pătrunzând, aşadar, pe tărâmul acesta al Gherghesenilor, întâlneşte, aşa cum am spune astăzi, pericolul public numărul 1: un îndrăcit; un îndrăcit care se pare că dincolo de şederea lui în morminte, de goliciunea lui, se pare că avea şi o agresivitate a lui deosebită, pentru că, aţi văzut, textul Evangheliei ne spune cum era legat în lanţuri şi-n obezi şi le dărâma, le sfărâma, ba chiar era mânat de duhul demonic în pustie, acolo unde fără îndoială, înfricoşa pustia. Şederea aceasta în morminte nu trebuie s-o vedem ca şi cum ar fi şezut într-un cimitir dintr-al nostru ortodox. Mormintele evreieşti, după cum ştiţi, se aflau zidite oarecum în stâncă, erau ca nişte încăperi ceva mai înalte, cam cum ne zidim noi cavourile astăzi, fără slava aceasta deşartă a cavourilor. Şi din peşterile acelea de mormânt omul acesta ieşea spre a înspăimânta locurile.

Întâlnirea dintre Hristos şi demon este cutremurătoare, pentru că se împlineşte ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel, că şi demonii cred şi se cutremură. Deci se întâlneşte Hristos Domnul Dumnezeu cu diavolii, cu duhul care-l mâna pe om şi, iată, „văzându-L pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!”, pentru că Domnul poruncea duhului necurat să iasă din om; şi ne spune Evanghelia că de mulţi ani omul acesta era stăpânit de acest duh; stătea sub legăturile lanţurilor demonice şi sub obezile obişnuinţei deja în duhul acesta al întunericului. Domnul îl identifică şi este o pedagogie supremă în cuvintele Mântuitorului, căci Domnul îl întreabă: „Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el”. Ca o paranteză, vedeţi, limba română a surprins foarte bine această relaţie între legiuni şi demoni, pentru că de obicei animalelor urâte le spune lighioane, de la legiune. Deci, cu alte cuvinte: Care-ţi este numele, lighioană sau legiune?

De ce Domnul are nevoie neapărat să identifice înaintea celor care – ne spune Evanghelia de la Luca – vedeau minunea aceasta de pe margini? Vă daţi seama ce însemna pentru un popor ca un om, ca o persoană, ca un duh, să fie recunoscut de duhul diavolului: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Prea înalt?”

O spunea tatăl minciunii, n-o spunea un om de pe stradă, ci tatăl minciunii, cel care minte tot timpul. Iată, în faţa lui Hristos este obligat să spună adevărul. De aceea Domnul îl identifică, pentru ca nu cumva oamenii să aibă senzaţia că diavolul, care minte tot timpul, va sminti şi de data aceasta. Pentru că iată, îl sileşte pe demon să spună adevărul până la capăt. Le arată oamenilor că este cu adevărat Dumnezeu, făcându-l pe diavol să-şi decline identitatea. De cele mai multe ori demonii se ascund sub alte chipuri, sub alte forme şi, dacă ne întâlnim cu un om beat pe stradă, nu spunem că e cuprins de diavol; spunem: „e un pic beat” sau „e ameţit”, dar ce, duhul beţiei nu e de la diavol? Sau când auzim de câte o desfrânare din aceasta, făcută publică chiar la televizor, noi zicem că este un duh al desfrânării, care n-are legătură cu diavolul... Cum să nu aibă? Păi nu e duhul desfrânării duh al iadului? Şi câte şi mai câte din acestea...

Iată, Domnul îi cere diavolului să se identifice, să spună adevărul până la capăt şi să le arate oamenilor că nu un duh ţinea prizonier pe omul acela, ci iadul întreg, o legiune întreagă se afla pe un singur om. De ce le spune oamenilor aceasta? Ca să arate slăbiciunea diavolului, pentru că, iată, pe un singur om stătea o legiune întreagă, adică sute, sute de mii de demoni. Puterea lui Dumnezeu ne arată că, în cele din urmă, diavolul nu este o forţă, ci un tolerat, şi, de fiecare dată când îi îngăduim noi să străpungă cu duhul său prin armura credinţei noastre, el ne face pe noi să ne pierdem cugetul şi să credem cu adevărat că puterea lui este mare.

Marea iubire a lui Dumnezeu faţă de ei, faţă de demoni, se arată şi în momentul care urmează acestui episod al identificării, pentru că, o dată identificaţi, diavolii, ca niciodată, cer milă de la Dumnezeu, dar, i-am spune noi, toi cu un sens parşiv, şmecheresc, tipic demonic... Pentru că nu-I cer milă lui Dumnezeu pentru a se smeri în trupul porcilor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că până acolo merge iubirea lui Hristos încât să nădăjduiască faptul că demonii aceştia, ajunşi în corpurile porcilor, se vor smeri. Smerenia lor se termină în sinucidere, în aruncare în adâncuri. Şi de câte ori aveţi înaintea ochilor frăţiilor voastre câte un om care-şi pune în gând să se sinucidă, faceţi tot ceea ce ţine de frăţiile voastre pentru a nu se da în mâinile diavolului. Pentru că, iată, imaginea aceasta a porcilor care se aruncă în mare de teama de a sta faţă către faţă cu Dumnezeu, este dărâmătoare, este aproape sinistră pentru cei care nu nădăjduiesc în Dumnezeu.

Le îngăduie Domnul, le îngăduie să intre-n porci, dar de pomană, pentru că turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Până şi în acest gest diavolul face rău: tatăl răului şi al minciunii face rău şi în aceasta, pentru că moartea aceasta a porcilor le dă posibilitatea păzitorilor turmei să fugă în cetate şi să vorbească, dincolo de slava care a fost în minunea aceasta a dezdrăcirii, să le spună, să le urle oamenilor în urechi cum li s-a pierdut lor avutul. Vă daţi seama câtă minciună pe diavolul acesta, pe duhurile acestea, pe legiunea aceasta? Fac rău până şi în ultima clipă a existenţei lor la suprafaţa pământului, pentru că îi înrăiesc pe oameni împotriva lui Hristos. Şi oamenii, de dragul turmei, nu mai văd slava mântuirii unui aproape de-al lor. Şi iese cetatea să-L vadă pe Hristos şi vin la Iisus şi-l gă-sesc pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Ba chiar cei care văzuseră le povestesc cum a fost izbăvit demonizatul. Toată mulţimea Îl roagă să iasă din ţinutul Gherghesenilor şi să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Domnul Se supune dorinţei acesteia. Se supune, dar nu îna-inte de a face un act cu adevărat de dragoste divină:

Vă aduceţi aminte că omul dintâi era gol, umbla prin morminte, înfricoşând. Cel de-al doilea om, acelaşi, dar scos din mormântul însătănirii, îi este lui Hristos apostol. Este apostol pentru că Domnul înainte de a se urca în corabie pentru a se întoarce în Galileea, acolo unde îndată va vindeca pe fiica lui Iair, Domnul Însuşi îngăduie fostului demonizat să fie vestitor al slavei lui Dumnezeu peste cetate. Poa-te de aceea – o altă paranteză – oasele celor demonizaţi care mor în Domnul, care mor călugăriţi de exemplu, sunt utilizate nu de puţine ori ca sfinte moaşte de pus în talpa Bisericii, pentru că, vizibil nefiind duh de la Dumnezeu, lupta lor şi rămânerea lor în credinţa în Hristos, de fiecare dată, mărturisesc despre martiriul lor, despre încontrarea lor în lupta împotriva întunericului şi despre nedeznădăjduirea lor, despre marea lor nădăjduire în Hristos Domnul, Domnul eliberării, Domnul luminării mormintelor. Omul acesta stă îmbrăcat la picioarele lui Hristos, pentru că a înţeles că în Iisus Hristos nu poţi să fii decât îmbrăcat în haina smereniei şi să stai în ascultare deplină. Minunată pildă de restaurare a omului în Iisus Hristos!

Iubiţilor, ţinutul Gherghesenilor pare să cuprindă lumea până la marginea pământului, pentru că de fiecare dată când o cetate pierde ceva de preţ, întoarce faţa dinspre slava lui Dumnezeu şi puterea Lui vindecătoare. Nu mai vrem să vedem de cele mai multe ori darurile spirituale ale lui Dumnezeu către noi. De aceea suntem atât de încruntaţi pe stradă, atât de trişti şi de răi între noi, atât de şterşi ca per-soane umane.

Hristos Domnul însă ne redă fiecăruia, prin Evanghelia de astăzi, demnitatea de a sta îmbrăcaţi, la picioarele Lui. Ne dă fiecăruia dintre noi posibilitatea de a vedea că de fiecare dată când harul Lui se manifestă peste noi, trebuie să intrăm în cetate şi să vestim slava lui Dumnezeu care ne-a cuprins.

Minunată pildă de întoarcere către Domnul! Însătănitul, îndumnezeit între timp prin slava şi lucrarea lui Dumnezeu, vine să ne arate fiecăruia dintre noi că indiferent de adâncimea mormintelor în care şedem, indiferent de grosimea lanţurilor şi de dimensiunea obezilor, dacă vrem cu adevărat, putem în Iisus Hristos! Pentru că El este cu adevărat Puterea, El este Izbăvitorul, El este Tăria, El este învingătorul iadului.

Avem, dacă vreţi, şi astăzi încă o dezlegare de taină. Vinerea Mare a Patimii lui Hristos se vădeşte aici cu certitudine, pentru că, aşa cum pe însătănit, din mormânt, Domnul l-a izbăvit din lanţurile şi obezile însătănirii, tot astfel în cele mai de jos ale pământului, în Vinerea cea Mare, Domnul va slobozi din lanţurile păcatului şi din obezile obişnuinţei tot neamul omenesc care mărturisea venirea Lui în lume.

Să ne rugăm ca Duhul acesta izbăvitor al lui Hristos să nu treacă de la noi, ci să fie mereu cu noi şi să nu ne temem, pentru că Hristos Domnul totdeauna trece Marea Galileii în întâmpinarea noastră; totdeauna este cu mâna întinsă certând duhu-rile şi dându-le morţii.

Minunat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012