“TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU.

 

Harul lui Dumnezeu va veni, daca n-am facut inlauntrul nostru propriul sistem

Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni­mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle­tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.

Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu.Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine. Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul, oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.

Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura ina­untru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru.Este infumu­rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.

Sa daramam idolul din noi

„Eu va incredintez ca au ravna lui Dumnezeu, dar fara cunostinta.”

Acest „dar fara cunostinta” nu inseamna ca pur si simplu nu au cunoasterea corecta, ci ca nu au o simtire mai adanca. Iar aceasta nu este intamplatoare. Nu este ca si cand n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat.Dumnezeu poarta de grija ca fiecare om sa afle adevarul. Dar nu fiecare om vrea sa afle adevarul. Nu vrea.

Vedeti, intreaba Domnul: „Vrei sa fii sanatos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea sa se faca bine? Nu vrea! Asa este in cele duhovnicesti: nici chiar cel care se arata interesat de cele duhovnicesti nu vrea.Nu e nevoie doar sa faci valuri, sa iti arati ravna si ca iti pasa imediat etc.Daca nu te sme­resti in adancul tau, cum se va atinge de tine harul lui Dumnezeu? Daca nu te desfaci din nailon, daca nu te hotarasti sa darami sistemul dinlauntrul tau, idolul din tine, cum vei deveni crestin? Harul poate face acest lucru. Dar asteapta ingaduinta ta. Harul poate sa savarseasca asta si fara acordul tau, dar nu vei mai fi om, nu vei mai fi creatura rationala. Dumnezeu cinsteste rationalitatea si libertatea pe care ti le-a dat si asteapta consimtamantul tau.

Harul, care lucreaza sa renasca orice suflet, asteapta. Cand un suflet il respinge si ramane departe de el si insista in aceasta respingere chiar cand nu este foarte evidenta impotrivirea, harul te paraseste, si se pierde omul. Nu e de gluma; se pierde! Harul il salveaza pe om. Harul lui Hristos este cel care il mantuieste pe om, nu faptele omu­lui sau ravna lui sau indreptatirea lui de sine.

Nu cumva si ravna noastra este ca cea a israelitenilor?

Apostolul Pavel ne incredinteaza, asadar, ca cei de un neam cu el au ravna pentru Dumnezeu. Nu ii prezinta ca pe niste atei sau indiferenti. Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi.

Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu? Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cu­nosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepe­niti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus.

Sa privim mai bine acest aspect. Noi, cei care suntem aici acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva! Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti cres­tinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta.

Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preo­cupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna.

Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravnafara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.

O referire la Botez

Ca sa ma fac mai bine inteles: cineva, de pilda, se boteaza si devine crestin ortodox. Ce poate fi mai presus decat a se elibera cineva de pacatul stra­mosesc, intrand in trupul lui Hristos, care este Biserica Lui, si sa devina membru al trupului lui Hristos si sa se sfinteasca? Si totusi, asa cum spuneam si altadata, Parintii subliniaza faptul ca, daca cineva nu traieste ca un crestin, asa cum i se cere prin Botez, si ramane doar botezat, in ziua Judecatii aceasta taina infricosatoare va fi in defa­voarea lui.

Este ca un copac care se altoieste. Exista un act mai radical decat acela de a taia pomul sal­batic si sa-l altoiesti, ca sa devina roditor? Exista ceva mai bun decat actul altoirii? Pomul nu are judecata si nu stie, dar cel care il altoieste trebuie sa-l supravegheze. Daca nu va face asta, pomul salbatic va creste stufos, iar altoiul pe care l-a pus s-ar putea usca.

Haideti sa nu analizam situatia in care se usuca, ci situatia ca se pastreaza oarecum in viata, insa frunzele lui sunt ingalbenite, fiindca jur-imprejurul radacinii au rasarit 10-20 de vlastare, nu stim cate, care au sufocat altoiul. Daca n-ar fi fost altoit ar fi existat o explicatie, anume ca n-a fost altoit si de aceea este asa. Insa sa fie altoit si sa fie intr-un asemenea hal, in care este mai rau decat inainte de a fi altoit, de vreme ce inainte avea doar un vlastar salbatic, iar acum are jur-imprejur zece vlastare! Insa faptul ca a fost altoit este in defavoa­rea lui, deoarece a avut posibilitatea sa devina un pom nou si roditor, si nu a devenit. Astfel, atunci cand nu se intampla sa traiasca cineva ca botezat si dupa voia lui Dumnezeu, sa-L aiba inlauntrul sau pe Hristos, ci pur si simplu este botezat, dar in definitiv traieste in pacat, nu tine cont deloc de Botez si nu incearca deloc sa traiasca asa cum cere Botezul, atunci Taina Botezului si orice alta taina, toate Tainele Bisericii, vor fi in defavoarea lui. Toate acestea pe care le face cineva aratand ravna lui nu numai ca nu-i vor fi folositoare, dar pot fi in defavoarea lui, daca ramane doar cu ravna si nu inainteaza acolo unde trebuie sa inainteze. Bineinteles, cuvantul este greu si foarte usor ar putea gandi si spune cineva: daca este asa, n-o sa mai venim nici aici, nici in alta parte, ca sa nu ne impovaram mai mult sinele. Omul este liber si rational. Daca ar trage cineva astfel de concluzii, atunci sa le si explice. Dar nimeni dintre cei inte­lepti, nimeni dintre cei ce stau inaintea lui Dumnezeu cu frica si intelegere nu va gandi asa, ci poate va fi tulburat, se va nelinisti si va incerca sa vada ce poate face ca sa scape din acest peri­col, ca sa scape de ceea ce il impiedica in definitiv sa fie ceea ce trebuie, adica sa fie al lui Dumnezeu. Fereasca Dumnezeu, desigur! Omul ajunge uneori in situatii in care nu poate sa se schimbe – nu pentru ca nu poate sa se schimbe, ci pentru ca mintea lui nu mai gandeste corect si nu mai vrea cu adevarat sa se schimbe. Fereasca Dumnezeu! Este foarte probabil ca omul, daca nu este cu luare aminte, sa sfarseasca in situatii in care nu poate sa se schimbe, deoarece ramane in propriul sau sistem, in idolul din el, in egoismul lui, in intunericul lui. Ramane in adevarul lui, in indreptatirea lui de sine, in autosuficienta si in narcisismul lui. O sa se piarda!

Indreptatirea de sine sau predarea in fata Harului

Revin, deci. Noi, acum si aici, oare am putea spune ca e posibil sa avem ravna catre Dumnezeu, iar aceasta ravna sa fie fara cunostinta? Cati dintre noi or sa plece acum de aici sub incidenta minunii celei mari care se poate face in orice clipa in sufletul omului? Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai ne­conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convin­gerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea, semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.

Acest lucru se vede si la Sfantul Varsanufie. Citim in in­trebarile si in raspunsurile lui, in fiecare sambata, si il vedem pe avva sfatuind pe cel ce intreaba. Sa te nevoiesti, sa suferi, sa te nevoiesti cu durerea inimii. Totusi, nu spune ca facand asa vei castiga si vei dobandi ceva ca si cum ai primi rasplata. Ci ne spune ca, atunci cand tu faci asa, Dumnezeu iti va da si acest dar si altele. Nu le vei dobandi pentru ca te-ai nevoit, pentru ca tot cel ce se ba­zeaza pe nevointa lui, pe incercarea lui, tot cel care se bazeaza pe ceea ce face si crede el are inlauntrul sau indreptatirea de sine si harul nu poate sa se apropie de el, nu il poate atinge. Harul se inde­parteaza si el ramane cu virtutea si sfintenia lui falsa.

Care este tactica noastra?

Daca ma intrebati, de vreme ce va cunosc pe toti, nu as avea dificultati sa spun ca, mai mult sau mai putin, aveti o sensibilitate, o simtire, dar ca ceva nu merge bine, ca nu inainteaza chestiu­nea noastra. Nu o spun din punctul meu de vedere, ci din al vostru. Si poate certifica cineva ca cela­lalt traieste asa cum simte, cum vede lucrurile, ca nu are in el harul lui Dumnezeu si ca nu il atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca sa-l impre­sioneze, ca sa se predea cu incredere si sa aiba bucurie si fericire inlauntrul lui.

Cineva este incredintat, asadar, de acest lucru si se caieste de o asemenea certitudine. Caci vede ca si celalalt prezinta el insusi astfel lucrurile. Nu e nevoie, adica, sa spun eu ce parere am despre el, ci sunt incredintat de parerea pe care o are el insusi despre cum vede si simte el lucrurile si ca, in final, toata stradania si lupta lui este dupa cum spune aici Apostolul Pavel, sa statorniceasca drep­tatea lui, fara a se preda dreptatii lui Dumnezeu. Prin urmare, ramane cineva cu autoindreptatirea lui si, in final, ramane fara Har, fara izbavire. Ra­mane cu stradaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fara lucrarea necreata a lui Dumnezeu inlauntrul sau, fara dragostea Lui, fara Harul care-l mantuieste pe om.

De aceea, si cineva care se lupta in acest fel se afla intr-o continua agonie, in sovaiala, in tulburare, ca si cand s-ar consuma pe sine. Mereu are o nemultumire ca nu ii poarta de grija Dumnezeu, ca nu i-a dat ceea ce se astepta sa-i dea, si asa ramane cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbanzile sale, cu virtutile sale, cu o oarecare dreptate, care este in definitiv dreptatea lui.

Altceva este sa te simti foarte-foarte pacatos, dar in acelasi timp sa simti, cum spune Apostolul Pavel, ca ai fost miluit¹. Nu zice asta Apostolul Pavel, ma corectez; zice: „M-a miluit Dumnezeu“. Oricum, Apostolul Pavel, atunci cand i-a vorbit Hristos, a schimbat ceva. Pentru alta misiune se ducea in Damasc, dar altele s-au intamplat acolo. Alta era calea lui, dupa cum este si drumul lui. Este calea lui Hristos.

Care din noi se preda lui Hristos asemenea Apostolului Pavel?

Dupa cum am mai zis, atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredin­teze pentru lumea intreaga², Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos.

Pe Apostolul Pavel il calauzeste Hristos. Situ­atia arata insa ca si cand Hristos l-ar fi uitat. Locuieste acolo in Tars pana cand, intr-un mod oarecum intamplator, este gasit de prietenul lui, Varnava. Il gaseste si-l ia de acolo si-l aduce in Antiohia. Astfel isi incepe Apostolul Pavel lucrarea, dar se preda, asa cum citim in Faptele Apostolilor, harului lui Dumnezeu. Nu o face dupa mintea lui, dupa planurile lui.

Cine dintre noi L-a cunoscut altfel pe Hristos sau il cunoaste altfel pe Hristos? Cine dintre noi este un astfel de crestin, isi traieste astfel viata crestineasca, adevarul crestinesc, si nu murmura, nici nu se plange, ca si cum l-ar impiedica un lucru sau altul, ca si cand ar fi de vina unul sau altul? Cine dintre noi se preda astfel lui Hristos si invata aceasta lectie, sa asculte de Hristos si sa-L astepte pana cand il va binecuvanta si pana cand va voi Hristos sa intre in sufletul lui, ca sa-l umple de har, sa-l izbaveasca, sa-l elibereze, sa-l inmoaie, sa-l mangaie, sa-l umple de mila Lui, avand in acelasi timp si sentimentul ca tot ceea ce se intampla inauntru este lucrarea lui Hristos?

De regula, daca avem sentimentul ca suntem ceva, ca facem ceva, ne incredem mai mult in ceea ce facem noi, adica in incercarile noastre, in lup­tele noastre, in reusitele noastre. De fiecare data cand avem incredere in dreptatea noastra, avem incredere in eforturile si in izbanzile noastre. Vrem sa impunem dreptatea noastra, asa cum zice aici Pavel, fara a ne supune dreptatii lui Dumnezeu.

De ce un sfant nici macar nu concepe sa se mandreasca pentru faptele lui minunate?

De ce sfintii, care fac minuni prin cuvintele si faptele lor – si nu numai ca ei cuceresc multimile si, prin adevarul lui Dumnezeu, ajuta mii de suflete sa se lepede de viata pacatoasa, sa se intoarca de la idoli si sa creada in Dumnezeu, dar fac si alte minuni foarte vizibile: tamaduiesc bolnavi, invie inca si morti -, nu se gandesc ca acestea s-au facut prin puterea lor, asa incat sa se mandreasca si sa se laude pe sine, sa incerce sa iasa in fata si sa vrea sa fie vazute si luate in seama aceste lucruri si de altii? Ce sfant face acest lucru? Va mai fi sfant daca face aceasta? Si daca sfantul, care este instru­ment al lui Dumnezeu si are incredere totala in El si primeste atata har ca sa faca aceste lucruri minunate, nu concepe sa se mandreasca, pe ce ne vom baza noi si cum vom socoti un simplu gest ca acela de a da o farfurie de mancare sau un cuvant bun sau a face un serviciu celuilalt? Si Doamne fereste sa nu observe si ceilalti ca am facut aceste lucruri sau sa nu recunoasca, sau noi insine sa nu ne laudam un pic, fata de ceilalti sau fata de sinele nostru!

Este aceasta viata crestineasca? Avem duhul lui Dumnezeu in noi? A ajuns harul lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru si ne-a inviat inima? Si, mai mult, suntem noi indreptatiti de Dumnezeu si ne supunem dreptatii Lui? Nu avem nicio lega­tura cu viata crestineasca, si ne miram ca nu renastem. Avem inca inlauntrul nostru slabiciunile, patimile, egoismul nostru, mandria, slava desarta, ambitia, mania, dispozitia spre barfa, spre jude­cata. Cel putin sa realizam ca suntem asa si sa spunem: „Dumnezeule, spunem ca suntem crestini; de unde pana unde?”.

Insa pentru ceea ce suntem in sufletul nostru, noi spunem asa: „Iata, Dumnezeu nu ne-a facut binele acesta si de aceea suntem asa”. Aceasta se intampla deoarece noi nu ne-am predat lui Hristos si nu L-am lasat sa lucreze inlauntrul nostru ca sa ne invie sufletele. Vina e a noastra. Nu inseamna ca a intarziat Hristos; cel putin sa fim constienti de asta! Insa nu vedem lucrurile asa, ci incercam din toate partile sa ne pacalim pe noi insine si sa ne convingem ca suntem ceva, pe care trebuie sa-l vada si ceilalti.

Lasarea in voia lui Hristos aduce odihna

Vad unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune: „Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit.Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incre­dere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice.Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.

Bine facem ca citim acestea si, desi Apostolul Pavel se adreseaza evreilor, ele nu sunt valabile doar pentru ei, ci pentru fiecare, de vreme ce fie­care are aceeasi mentalitate si situatii similare.

A trecut insa timpul si v-as ruga sa ne oprim aici si sa revenim. Sa fim atenti: nesocotind drep­tatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor, nu s-au supus dreptatii lui Dumnezeu. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu… noi suntem crestini. Toti, oricine am fi, oare in adancul sufle­tului nostru credem ca Domnul ne poate vindeca, poate sa ne faca adevarati crestini, poate sa invie cu adevarat sufletele noastre, ne incredem pe deplin in El si ne bucuram ca Ii apartinem, ne bucuram ca ne judeca dupa dreptatea Lui? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

Daca credem acum – sa nu amanam pentru maine sau poimaine -, vom pleca de aici schim­bati fata de cum am venit. Poti sa vii cu intune­ricul tau, cu nesimtirea ta, cu ignoranta situatiei tale, cu mandria ta, cu autojustificarea, sau poti veni tulburat, nelinistit, aproape dezamagit, dezna­dajduit. Poti insa sa pleci ca si cand te-ai fi intalnit singur cu Hristos si te-ar fi incredintat:

„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“.

Si astfel sa plecam toti bucurosi si veseli, recunoscatori si multumind lui Dumnezeu”.

1 I Tim. 1, 13.

2 Fapte 9, 15

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii. Erminia Noului Testament, Epistola catre Romani, Capitolul al X-lea (omilii), Editura Bizantina, Bucuresti, 2012)

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro