Izvorul iubirii Părintelui Ceresc

 Cuvânt la Duminica a 27-a dupa Rusalii –

(Luca 13, 10-17; Luca 6, 17-23)

După cum ne relatează pepericopa evanghelică, aflându-se într-o sinagogă, într-o zi de Sâmbătă, Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în chip minunat pe o femeie gârbovă. Tămăduită de îndelungata ei suferinţă, femeia, împreună cu poporul care fusese martor al minunii, au preamărit pe Iisus, bucurându-se „de faptele strălucite săvârşite de El” (Luca 13, 17). Un singur om, căpetenia sinagogii, găseşte prilej să mustre pe cei de faţă şi, indirect, pe Iisus, pentru presupusa încălcare a sfinţeniei Sâmbetei: „Sunt şase zile în care se cade să lucraţi; în acelea veniţi să vă vindecaţi, iar nu în ziua Sâmbetei”. Cuvintele acestui om dădeau la iveală veninul unei invidii ascunse, care îl stăpânea de multă vreme. Ca toţi ceilalţi cărturari şi farisei de atunci, căpetenia sinagogii pizmuia darurile suprafireşti ale Aceluia pe Care mulţimile Îl împresurau zi de zi, tot mai mult, atrase ca de un fluid nevăzut.

Mai-marele sinagogii, cu conştiinţa răspunderii religioase, morale şi sociale a comunităţii pe care o conducea, tremura de teama să nu se încalce Legea, dar nu în duhul, ci în litera ei. Din acest motiv, când L-a văzut pe Iisus tămăduind în zi de Sâmbătă, a ripostat. Iisus însă ne ridică la înţelegerea Legii: „în duh şi în adevăr”.

Prin ceea ce a făcut şi prin ce le-a vorbit, Mântuitorul n-a nesocotit şi n-a osândit litera Legii, ci a voit să le deschidă ochii şi asupra duhului ei; că, în duhul ei, Legea îngăduia ceea ce făcuse El; că dacă legea nu oprea să se dezlege boul de la iesle, în zi de Sâmbătă, şi să se adape, cu atât mai puţin putea opri dezlegarea unei „fiice a lui Avraam”, pe care o legase satana timp de optsprezece ani. Atât mai-marele sinagogii, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos aveau conştiinţa sărbătoririi. Iisus însă sărbătorea după legea eternă a spiritului, pentru care nu există întrerupere sau oprire, ci permanentă lucrare şi nestăvilită revărsare în iubire. Sfânta Evanghelie de azi arată puterea harului tămăduitor revărsat asupra femeii gârbove, care „avea duh de slăbiciune şi nu se putea ţine dreaptă”.

Fără îndoială, că boala duhului, mai apropiată de imaginea trupului gârbovit, este: slăbirea voinţei. Nu e nimic mai trist, decât să-l vezi pe creştin încovoiat sub amărăciunea de a nu mai fi stăpân pe voinţa şi faptele sale; de a nu mai putea face binele pe care-l voieşte şi de a urma răul, pe care nu-l voieşte; de a-şi termina toate eforturile de ridicare prin deznădăjduitul şi nevolnicul: ,,Nu pot!” Cel mai adesea însă nu putem, pentru că peste vrerea cea bună a creştinului se aşază vrerea păcatului; iar vrerea păcatului anulează libertatea voii celei bune. Se înscăunează, în felul acesta, robia morală, în care a gemut fiica sinagogii vreme de optsprezece ani.

Tot astfel, omul cuprins de invidie, înfăţişat în Sfânta Evanghelie de astăzi în persoana mai marelui sinagogii, este un duşman neîmpăcat a tot ceea ce este bun. El simte o adâncă părere de rău pentru binele şi darurile duhovniceşti sau materiale ale semenilor săi şi se gândeşte tot timpul numai la răzbunare, chiar dacă nimeni nu i-a greşit cu nimic şi nu i-a făcut niciun rău. El nu are altă dorinţă decât aceea de a vedea pe aproapele său suferind, umilit, batjocorit şi nefericit. Spre a ne feri de această patimă, se impune pentru fiecare din noi un control cât mai amănunţit al conştiinţei, pentru că, aşa cum ne învaţă Mântuitorul, „fiecare pom se cunoaşte după roadele sale. Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate lucruri bune, iar omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate lucruri rele” (Luca 6, 44-45).

De cele mai multe ori, invidia se naşte din mândrie. Deci, dacă vrem să dezrădăcinăm din sufletul nostru invidia, să smulgem mai întâi de aici mândria, cerând prin rugăciuni stăruitoare darul şi ajutorul lui Dumnezeu. Numai atunci când vom reuşi să înlăturăm toate pornirile rele din suflet şi să reaprindem în el flacăra vie a adevăratei iubiri, vom putea spune că am biruit invidia şi am devenit slujitori ai binelui, ai dreptăţii şi ai adevărului.

Făţărnicia şi răutatea îi aduc pretinsului „îndrăgostit” de sabat izolare şi oprobriu din partea celor veniţi să cinstească o Sâmbătă care nu avea nicicum menirea nici să-l izoleze şi nici să-l desconsidere pe om. Dimpotrivă, după spusele Domnului, ea trebuia „să cultive” şi să slujească omului, lucru care s-a şi întâmplat prin tămăduirea femeii gârbove. O Sâmbătă pentru Sâmbătă, sau o sărbătoare de dragul sărbătorii, a vrut să ne spună Hristos, nu este nimănui de niciun folos. Să nu fim neînţelepţi! Păcatul formalismului, cel al ipocriziei, al pizmei şi al răutăţii ne pândesc şi pe noi toţi. Căci, de câte ori nu ne-am surprins şi noi a fi formalistul, ipocritul, invidiosul ori mâniosul din Evanghelia de astăzi? Să luăm aminte însă că toate acestea, de vreme ce l-au aruncat în izolare şi ridicol pe mai-marele sinagogii, nu ne vor putea aduce nici pe noi, decât în aceeaşi dureroasă şi amară ruşine.

Aţi văzut cum se finalizează pericopa? „Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de Dânsul”. Iată de ce spun că mai-marele sinagogii a fost izolat şi ridiculizat, căci atitudini de felul acesta nu pot decât să ne aducă un mare complex şi o nerodire duhovnicească.

Văzând puterea Domnului şi înţelegând aşa cum se cuvine mesajul Evangheliei de astăzi, vă îndemn, fraţilor şi surorilor, că este momentul să fugim de făţărnicie, iubind mai degrabă sinceritatea şi curăţia! Să nu fim răutăcioşi şi invidioşi pe cei mai buni decât noi, ci să învăţăm să-i iubim pe toţi deopotrivă – până şi pe vrăjmaşii noştri – şi „aşa vom împlini legea lui Hristos” (Gal 6, 2).

Mai întâi de toate, să ne deprindem a-l iubi pe aproapele mai înainte de a-l judeca ori a-l dispreţui, bine ştiind că, în fiecare din cei din jurul nostru, se poate ascunde un fiu sau o „fiică a lui Avraam”. Să punem iubirea lui Dumnezeu mai presus de orice faptă bună şi ne va pune şi El pe noi mai presus de orice! Să ne iubim aproapele şi să-l slujim cu dragoste şi atunci „plata noastră multă va fi în ceruri” (Mt 5, 12).

Să ne deprindem a fi pentru cei din jurul nostru un „Sfânt Nicolae”, a cărui prăznuire coincide cu această Duminică a 27- a după Rusalii. Este semnificativ faptul că Sfântul Nicolae a dorit şi a afirmat prin toată viaa sa întruchiparea lui Hristos prin bunătate şi iubire faţă de aproapele. Sfântul Nicolae a dorit să facă praznic asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, prin slujire în orice clipă a vieţii sale. Căutător al Luminii lui Hristos, a devenit Luceafăr al Ortodoxiei, pentru care îl rugăm ca, prin rugăciunile sale, să lumineze Domnul şi sufletele noastre.

Este clar că lumii noastre din ziua de astăzi îi lipseşte ceva. Ne putem întreba retoric ce ne lipseşte nouă, tuturor, pe pământ, ca să putem fi fericiţi? Este clar că, astăzi, omenirii îi lipseşte întruchiparea modelului Sfântului Ierarh Nicolae, care de fapt este exprimarea trăirii în Hristos. Indiferentismul nostru, al tuturor, de a mai trăi în Hristos şi în Biserică aduce nefericirea şi pierderea bucuriilor veşnice.

Atât în vindecarea femeii gârbove, cât şi în pilda vieţii Sfântului Ierarh Nicolae se regăseşte izvorul iubirii Părintelui Ceresc consemnat în prima Epistolă a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetul 8: „Dumnezeu este iubire”.

Vă îndeamnă Hristos Domnul, dar vă îndemn şi eu, să ne pregătim cu post şi rugăciune să întâmpinăm cum se cuvine Praznicul Domnului. Totuşi ura şi nedreptatea care încă mai domnesc în unele părţi ale lumii, sângele nevinovat care mai curge încă în unele părţi ale lumii, lacrimile care nu mai contenesc, ne dovedesc că mesajul evanghelic încă nu este ascultat şi că el trebuie vestit, fiindcă glasul păcii nu răsună destul de puternic peste tot. În acest scop, vorbele nu sunt de ajuns; ele trebuiesc întărite de fapte. Aceste fapte nu trebuie să îndeplinească decât o singură condiţie: să fie arătarea iubirii noastre fierbinţi. Aşa ne vom pregăti cu adevărat pentru primirea Celui ce este iubire, bunătate, pace.

Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat, în Apostolul rânduit zilei de astăzi, că trebuie să ne înarmăm cu arme duhovniceşti puternice: „Staţi deci tari, zice el, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. Peste toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6, 14-16). Făcând aşa, vom putea îndeplini porunca dumnezeiască de a iubi pe Dumnezeu în aproapele nostru, ajutându-l oricând şi oriunde. Aşa să ne ajute Dumnezeu tuturor, acum mai mult ca oricând! Amin

Pr. Constantin ONU