Sfântul Ioan Gurã de Aur în constiinta neamului românesc

 Pr. lect. dr. Gabriel Valeriu Basa

Sfântul Ioan Gurã de Aur sau Hrisostom era originar din Anthiohia Siriei (în sud – vestul Turciei de azi, la granita cu Siria), crescut de vrednica sa mamã Antuza, rãmasã vãduvã la vârsta de 20 de ani, care i-a dat o crestere aleasã. A fãcut studii strãlucite în Anthiohia, cu renumitul retor Libanius. Dupã moartea mamei sale, s-a retras în Muntii Anthiohiei, unde a trãit în rugãciune si meditatie timp de câtiva ani. Reîntors în Anthiohia, a fost hirotonit diacon, apoi a slujit ca preot 12 ani, timp în care a rostit strãlucitele sale predici care i-au adus numele sub care a rãmas în istorie: „Gurã de Aur” sau „Hrisostom” (în greceste) sau Zlataust (în slavoneste). În anul 397 a fost ridicat în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, orasul Sfântului Împãrat Constantin, pe atunci capitala Imperiului roman de Rãsãrit. ªi-a continuat activitatea cu si mai mult entuziasm, condamnând cu vehementã pãcatele timpului fiind totodatã si un sincer sprijinitor al sãracilor, al vãduvelor, al orfanilor si al sclavilor.1 

În continuare, vom încerca sã punem în luminã doar legãturile sale directe pe care le-a avut cu unii dintre „Pãrintii” Bisericii din mediul dacoroman, din fosta provincie romanã Scythia Minor si mai apoi cu Biserica româneascã.

 Primul scaun episcopal pe teritoriul tãrii noastre, cel de la Tomis (Constanta), este atestat în secolul al IV-lea desi prezenta unor ierarhi aici era posibilã chiar în secolul „apostolic” si perioada persecutiilor, când acolo au suferit ca martiri episcopii Efrem si Tit. Spre sfârsitul secolului al IV-lea pãstorea în Tomis episcopul Teotim I, pe care istoricul bisericesc Sozomen îl prezenta ca fiind „de neam scit” (Istoria Bisericeascã, VII, 26), deci un autohton. Era un teolog erudit, din moment ce în anul 392 Fericitul Ieronim (†420) în cartea sa De viris illustribus, nota cã „a scris scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici; aud cã scrie si alte lucruri”. Fragmente din opera sa literarã se pãstreazã în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin († 749) Sfintele Paralele. Pãstorirea lui a fost tulburatã de atacurile si jafurile hunilor, care au ajuns pânã în apropiere de Tomis. Episcopul Teotim a încercat sã schimbe viata si moravurile hunilor, oferindu-le mese si daruri, fapt pentru care acestia îl considerau „Dumnezeul romanilor” (Deus romanorum). Se pare cã episcopul tomitan a încercat sã facã si misiune printre ei, ajutat fiind de Sfântul Ioan Gurã de Aur.

 Deci episcopul Teotim al Tomisului era în relatii bune cu Sfântul Ioan Gurã de Aur. Probabil s-au cunoscut în jurul anului 400, când participau la un sinod local întrunit la Constantinopol. La sinodul de la Stejar, lângã Calcedon, din anul 403, prezidat de Teofil al Alexandriei, Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, l-a acuzat pe Sfântul Ioan cã ar împãrtãsi unele din învãtãturile gresite ale lui Origen. Dar episcopul Teotim de Tomis s-a ridicat în apãrarea arhiepiscopului Ioan Gurã de Aur2 . 

Desigur, apãrându-l pe Origen, Teotim apãra si pe Sfântul Ioan Gurã de Aur, dar fãrã sã poatã fi suspectat vreunul din ei cã ar fi împãrtãsit si unele din ideile gresite ale marelui teolog alexandrin. Rãmâne însã prietenia dintre Teotim si Ioan Gurã de Aur, demnitatea si curajul pe care l-a avut în fata adversarilor aceluia în cadrul Sinodului de la Stejar. Amândoi vor fi trecuti apoi în rândul sfintilor, Teotim fiind prãznuit la data de 20 aprilie.3 

Alti doi reprezentanti de seamã ai spiritualitãtii daco-romane, cuviosii Gherman si Ioan Casian, amândoi trecuti în rândul sfintilor si prãznuiti la 29 (28) februarie au fost si ei în relatii cu Sfântul Ioan Gurã de Aur. Sfântul Ioan Casian este prezentat de biograful sãu, Ghenadie din Marsilia, ca fiind de „neam scit” (natione scytha), deci un dacoroman, nãscut în jurul anului 360 în Scythia Minor, plecat cu prietenul sãu, Gherman, în tara Sfântã, apoi în asezãrile ascetice din Delta Nilului, unde au stat mai multi ani, luând contact cu mari Pãrinti duhovnicesti. În jurul anului 400, au venit la Constantinipol. Dupã mãrturia scriitorului Ghenadie de Marsilia, Ioan Casian a fost hirotonit diacon, iar Gherman preot, de cãtre Sfântul Ioan Gurã de Aur. Au rãmas în Constantinopol, numãrându-se printre sustinãtorii marelui Pãrinte. Au plecat la Roma în toamna anului 404, ca sã cearã sprijinul papei Inocentiu I (401-417) pentru marele lor Arhipãstor, trimis a doua oarã în exil.4 Prin urmare, trei daco-romani – episcopul Teotim si cãlugãrii Gherman si Ioan Casian – si-au înscris numele cu cinste în rândul prietenilor sinceri ai marelui arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romã, Sfântul Ioan Gurã de Aur. 

Legãturile românilor cu Sfântul Ioan Gurã de Aur au continuat pânã azi si prin Liturghia care îi poartã numele si care se sãvârseste în peste 320 de zile ale anului liturgic. 

Primele manuscrise liturgice slave pãstrate, copiate la noi, apartin secolelor XIII-XIV, între care se numãrã si câteva Tetraevanghele. Cel mai vechi Liturghier slavon cunoscut pare a fi cel de la mãnãstirea din Feleac – copiat în anul 1481, cu frontispicii si initiale înflorate – pãstrat azi în Biblioteca centralã universitarã din Cluj Napoca. Fãrã îndoialã cã era copiat de unul din cãlugãrii mãnãstirii de la Feleac.5 Ulterior prima carte tipãritã la noi a fost Liturghierul slavon de la Târgoviste din anul 1508, editat de mesterul–tipograf Macarie, venit la noi din Muntenegru, viitorul mitropolit al tãrii Românesti (Ungrovlahiei). Cuprindea rânduielile Proscomidiei si a celor trei Liturghii si câteva din slujbele obisnuite în orice Liturghier. Rânduiala Proscomidiei, precum si Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur erau traduse din greceste în slavoneste, dupã „diataxa” (rânduiala) alcãtuitã de patriarhul Filotei al Constantinopolului, pe când era egumen al mãnãstirii Sfântul Atanasie din Muntele Athos (a doua jumãtate a secolului al XIV-lea). Importanta acestui Liturghier constã nu numai în faptul cã era prima carte tipãritã la noi, ci si în aceea cã era prima editie a acestei cãrti de cult în toatã lumea ortodoxã (prima editie greceascã a apãrut abia în 1526 la Venetia si Roma), deci este o „editie princeps”.6 

Prima editie în limba românã a Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gurã de Aur a fost tipãritã de diaconul Coresi la Brasov în 1570, probabil în traducerea unor preoti de la biserica Sfântul Nicolae din Brasov – ªchei. Avea la bazã un prototip slavon în manuscris, diferit de cel tipãrit de Macarie în 1508.7 

Dupã aproape un secol, în 1679, apãrea la Iasi o editie româneascã completã, cu toate cele trei Liturghii, în traducerea învãtatului mitropolit Dosoftei al Moldovei. Era prima traducere fãcutã de un ierarh. Editia a doua a Liturghierului apãrea în 1683, tot la Iasi, completatã cu mai multe rugãciuni (molitve), care nu apar în prima editie.8 

O nouã traducere este cea a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, pe când era episcop al Râmnicului (1705-1708). A apãrut în 1706 în noua tipografie de la Râmnic, mester tipograf fiind cunoscutul sãu ucenic Mihail ªtefan (sau Istvanovici), sub titlul Evhologhion sau Molitvelnic, dar în douã volume distincte: primul era un Liturghier, iar al doilea Molitvelnicul propriu-zis. Ambele reprezentau prima editie a acestor cãrti în limba românã în Muntenia. Traducerea (sau revizuirea traducerilor anterioare: Coresi, Dosoftei sau cele în manuscrise) a fost fãcutã de însusi Antim Ivireanul, încât acesta poate fi considerat un adevãrat „creator” al limbii liturgice românesti.9 De acum înainte, numãrul editiilor românesti ale Liturghierului vor spori mereu. Se vor tipãri noi editii la Bucuresti, Iasi, Râmnic, Blaj (dupã editiile de Râmnic), Sibiu, Chisinãu, Mãnãstirea Neamt. 

Sfântul Ioan Gurã de Aur a fost însã, cunoscut de români nu numai prin Liturghia care-i poartã numele, ci si prin traducerea si difuzarea operei sale pe întreg spatiul geografic, etnic si spiritual românesc. Presupunem cã unele din lucrãrile sale – în spetã predicile – vor fi fost cunoscute, curând dupã moartea sa, în fosta provincie romanã (devenitã apoi romanobizantinã), Scythia Minor. Ulterior s-au realizat numeroase manuscrise slavone, apoi românesti din opera Sfântului Ioan Gurã de Aur, mai ales din Omiliile sale, iar dupã aparitia tiparului si dezvoltarea teologiei românesti numãrul traducerilor în limba românã este destul de mare. Copisti de manuscrise, cãlugãri cãrturari, ierarhi si teologi de marcã, au fãcut cunoscute de-a lungul timpului nenumãrate traduceri din viata si opera marelui pãrinte al Bisericii lui Hristos, constienti de importanta capitalã a învãtãturilor sale. Au fost puse astfel la îndemâna slujitorilor sfintelor altare cunostinte absolut necesare în activitatea lor. În acest fel, Sfântul Ioan Gurã de Aur ajunge sã lumineze pânã astãzi sufletul neamului românesc, povãtuindu-l spre tot lucrul cel folositor în dobândirea mântuirii. 

1 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Mãnãstirea Dervent, 2000, reeditarea editiei din 1956, p. 133-135. 85

2 Pr. Prof. Dr. M. Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Iasi, 2004, p. 129-131. 

3 Idem, Sfinti Daco-Romani si Români, ed. a III-a, Trinitas, 2007, p. 52-56 si Pr. Ioan Ielciu, Un Pãrinte srãromân ierarh si teolog: Teotim I, în „Revista Teologicã”, Sibiu, an 15 (87), 2005, nr. 1, p. 76-84. 

4 Pr. Prof. Dr. M. Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editia citatã, vol. I, p. 125- 137. 

5 Marius Porumb, Bisericile din Feleac si Vad, Bucuresti, 1968, p. 13 si 16. 

6 Pr. Prof. Dr. M. Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. citatã, vol. I, p. 467. 

7 Ibidem, p. 483.

8 Ibidem, vol. II, p. 86-87. 

9 Ibidem, vol. II, p. 128.

Pr. lect. dr. Gabriel Valeriu Basa 

din revista ”TEOLOGIA ” ANUL XII, NR. 2, 2008 ARAD