Genealogia Mântuitorului

 Duminica dinaintea Naşterii Domnului

(a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului)

Evanghelia de la Matei 1,1-25

 1. O mărturisire de credință. Evanghelia de la Matei începe cu o genealogie a Mântuitorului, pe care am auzit-o ca prima parte a Evangheliei acestei Duminici (Mt 1,1-17). O altă genealogie ne-o dă Sfântul Luca (3,23-38). Dacă genealogia mateiană este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus, genealogia lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după trup.

Auzind această înşirare de nume, poate că ne-am întrebat: De ce a socotit necesar evanghelistul să-şi înceapă astfel Evanghelia? Ce ne poate revela această genealogie despre Hristos şi despre mântuirea noastră prin El?

Privind însă mai îndea­proape textul mateian, ne dăm seama cât de bogat este răspunsul la aceste întrebări. Căci, într-adevăr, prin a­ceastă genealogie, evan­ghelistul găseşte mijlocul să ne transmită adevăruri fundamentale despre Cel de Care va fi vorba în întreaga sa Evanghelie.

Chiar din primul verset ni se spun câteva lucruri de mare importanţă despre Mântuitorul. Evanghelistul nu numai că-i dă numele, Iisus – care înseamnă, etimologic, Domnul (Iahve) Mântuitorul (cf. Mt 1,21b) –, ci la acest nume adaugă imediat titlul „Hristos”. „Iisus Hristos” – iată deja o mărturisire de credinţă. Scriind o Evanghelie adre­sată în primul rând iudeilor, Sfântul Matei ţine să le spună cititorilor săi, de la bun început, că Iisus este Hristosul, adică Mesia. Iudeii ştiau foarte bine despre cine este vorba. Ei aveau Sfânta Scriptură a Vechiului Tes­tament, care este plină de profeţii mesianice, adică de preziceri insuflate despre trimiterea în lume a lui Mesia-Mântuitorul. Iată precizată din capul locului identitatea Personajului prin excelenţă al Evangheliei!

Dar Evanghelistul merge şi mai departe. El adaugă că Iisus Hristos este „fiul lui David, fiul lui Avraam”. Adeseori în Vechiul Testament Mesia este desem­nat ca „fiul lui David”, ca Unul care avea să fie Ur­maşul prin excelenţă al ma­relui rege israelit, Cel în care, de fapt, se vor împlini pro­orociile despre binecu­vântarea familiei davidice. Relaţia lui Mesia cu David, strămoşul Său după trup, este atât de mult accentuată în cărţile profetice, încât uneori Mesia este numit, pur şi simplu, „David” (aşa în Ier 30,9; Iez 34,24; 37,24). Numindu-L pe Iisus „fiul lui David”, evanghelistul afir­mă, de fapt, că în El se împlinesc toate aceste profeţii. De adăugat că genealogia urmează linia urmaşilor lui David prin Solomon, care au fost regi, până la desfiinţarea regatului prin cucerirea babiloneană (în anul 586).

2. De trei ori câte paisprezece (= cifra lui David). Aceeaşi idee o relevă evanghelistul şi într-un alt mod. Genealogia mateiană este împărţită în trei perioade, corespunzătoare, de altfel, unor etape destul de clar delimitate ale istoriei poporului ales. Numai că Sfântul Matei ţine să prezinte o simetrie perfectă a celor trei perioade: „Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la stră­mutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (v. 17). Privind însă mai îndeaproape, ne dăm seama că Sfântul Matei şi-a dat silinţa să facă să-i iasă această simetrie. Într-adevăr, din lista sa lipsesc destule nume, căci adeseori se sare de la strămoş la strănepot. Astfel, de pildă, între Fares şi Naason sunt date numai patru nume intermediare (v. 3-4); or, este vorba de întreaga perioadă dintre epoca patriarhilor (Fares este fiul lui Iuda) şi Exod, adică de nu mai puţin de 430 de ani (Ieş 12,40; Gal 3,17).  Între Salmon şi Iesei se dau numai două nume intermediare (v. 5), când este vorba, de fapt, de o perioadă de cel puţin 300 de ani. Din cartea a IV-a a Regilor, ştim că între Ioram şi Ozia (v. 8) au mai fost trei generaţii, reprezentate prin Ohozia, Ioas şi Amasia, dar care nu apar în genealogia mateiană. Apoi, Iehonia este socotit de două ori, o dată la sfârşitul listei a doua (v. 11) şi încă o dată la începutul listei a treia (v. 12). În sfârşit, între Zorobabel şi Iacov, tatăl dreptului Iosif, Matei dă numai 8 nume intermediare, în timp ce Luca dă, pentru aceeaşi perioadă, 17 nume. Este limpede că Sfântul Matei n-a fost deloc preocupat de a ne da o listă completă a ascendenţilor Mântuitorului. Genealogia mateiană prezintă numeroase lacune, care se explică prin cadrul mnemonic şi simbolic pe care caută să-l evidenţieze această Evanghelie. „Cadrul mnemonic”: Evanghelia, care avea să fie folosită în Biserica primară ca un fel de manual de cateheză, foloseşte tehnici care să faciliteze memorarea. Astfel de tehnici apar în mod curent la rabinii iudei, pe vremea aceea învăţătura făcându-se mai ales prin metoda memorării, cei mai buni învăţăcei fiind aceia care puteau reţine cât mai multe texte şi cât mai exact cu putinţă. „Cadrul simbolic”: în intenţia Sfântului Matei, de trei ori câte paisprezece neamuri nu implică nicidecum o exactitate matematică, ci un simbolism destul de uşor de descifrat. În­tr‑adevăr, numărul paisprezece este numărul lui David. Se ştie că literele ebraice (ca, de altfel, şi cele greceşti şi, în parte, şi cele latine) sunt folosite şi pentru notarea cifrelor: alef este 1;  beth este 2;  ghimel este 3; dalet este 4; he este 5; vav este 6 etc. Bazaţi pe această dublă folosire a caracterelor alfabetului, cei vechi practicau gematria, care constă în calcularea valorii numerice a unui cuvânt sau nume şi căutarea unei semnificaţii simbolice a numărului astfel obţinut. Or, prin gematrie, numele David este egal cu cifra 14. Într-adevăr, deoarece ebraica foloseşte o scriere consonantică, adică nu se scriu şi vocalele, ci numai consoanele şi semivocalele, David se scrie cu trei litere: dalet + vav + dalet, iar dând acestor trei litere valoarea lor numerică obţinem: 4 + 6 + 4 = 14. Astfel, 14 înseamnă, simbolic, David. Vorbind de trei serii de câte 14 neamuri (v. 17), Sfântul Matei subliniază, de fapt, o dată mai mult (cf. v. 1), că Iisus este „Fiul lui David”, adică Mesia.

A doua identificare prin strămoşi din v. 1 este nu mai puţin grăitoare. Numindu-L pe Iisus „fiul lui Avraam”, Sfântul Matei afirmă că El este nu numai unul din fiii lui Avraam, adică un israelit oarecare, ci că El este Urmaşul făgăduit lui Avraam, Cel întru Care se vor binecuvânta toate neamurile, în sensul interpretării dată textului vechitestamentar (din Fac 12,7; cf. 22,18) de către Sfântul Apostol Pavel, interpretare care se bazează pe faptul că în acest text pentru „seminţia” („sămânţa”) lui Avraam este folosit singularul: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi Urmaşului său. Nu zice: „şi urmaşilor”, ca de mai mulţi, ci ca de unul singur: „şi Urmaşului tău”, care este Hristos” (Gal 3,16).

3. Cinci femei. O comparaţie chiar superficială cu multele liste genealogice din cărţile Vechiului Testament evidenţiază o importantă trăsătură specifică genealogiei mateiene: anume faptul că în ea apar şi femei. Iar aceste femei nu sunt menţionate deloc la întâmplare. Tamar (v. 3) a ţinut să aibă un moştenitor de la Iuda; l-a obţinut prin înşelăciune (Fac 38). Rahav (v. 5a) nu numai că era de neam canaanit, ci era şi o femeie desfrânată (Ios 2,1; 6,22-23). Rut (v. 5b) nu era nici ea de neam israelit; era o moabiteancă, pe care însă Biblia o laudă pentru fidelitatea ei faţă de soacra sa, după moartea soţului ei, ceea ce înseamnă, implicit, fidelitate faţă de poporul lui Dumnezeu (Rut 1,15-17). Iar „femeia lui Urie” (v. 6), adică Batşeba, care se pare că n-a fost cu totul nevinovată pentru păcatul pe care David l-a săvârşit din cauza ei, era, probabil, de neam hitit (heteu), ca şi primul ei soţ, Urie (II Regi 11,3). Menţionându-le pe aceste patru femei în linia genealogică a lui Iisus, Sfântul Matei relevă adevărul că Fiul lui Dumnezeu a venit pentru toţi oamenii, nu numai pentru evrei şi că, de asemenea, El a venit nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru cei păcătoşi.

A cincea femeie menţionată în genealogia de la Matei este Sfânta Fecioară Maria. O menţiune care nu e făcută oricum. Redând genealogia dreptului Iosif, când ajunge la menţionarea acestuia, evanghelistul îl prezintă ca „logodnicul Mariei” (v. 16a). Şi încă de aici ţine să precizeze că din ea s-a născut Iisus. Într-adevăr, în originalul grecesc al Evangheliei, este utilizat pronumele relativ „care” la genul feminin, deci cu referire la Maria, care tocmai a fost menţionată, iar nu la Iosif: „… logodnicul Mariei, din care (ex es, la feminin, iar nu ex ou, la masculin) s-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos” (v. 16b). Acelaşi lucru îl va spune evanghelistul în mod explicit puţin mai jos, când va preciza că Iosif n-a avut nici un rol la zămislirea Mântuitorului, ci că Fecioara Maria „s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (v. 18).

4. Dreptul Iosif și adevăratul Tată al lui Iisus. Iosif nu este decât tatăl adoptiv al Mântuitorului. Dumnezeu îi porunceşte lui Iosif s-o ia pe Maria şi să-i dea Pruncului numele Iisus (v. 20-21). În acest fel, Iosif asigură legitimitate naşterii Pruncului. Dar adevăratul Tată al lui Iisus este Dumnezeu; El S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin „umbrirea” puterii Celui Preaînalt (Lc 1,35). Dacă Iisus nu este fiul lui Iosif, ce rost mai are genealogia? Pentru a înţelege rostul ei, trebuie să ştim că la evrei filiaţia legală are aceeaşi valoare în ce priveşte consecinţele pentru moştenitor ca şi filiaţia naturală. Chiar dacă nu este fiul natural al dreptului Iosif, o dată ce poartă numele lui, Iisus moşteneşte prerogativele familiei davidice, din care se trage Iosif. De altfel, după o veche tradiţie – despre care mărturisesc încă Sfântul Ignatie Teoforul (Epistola către Efeseni, XVIII, în vol.: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti 1989, p. 163) şi Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, C, trad. de Pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. : Apologeţi de limbă greacă, PSB, 2, Bucureşti, 1980, p. 210) – Sfânta Fecioară Maria era şi ea din neamul lui David. Căci se ştie că, în conformitate cu prescripţia din Num 36, 6-12, o fiică unică la părinţi trebuia să-şi ia soţ dintre rude. La logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif s-a ţinut seama, desigur, şi de această prescripţie.

5. Biblos geneseos. Iisus Hristos, noul Adam și Fiul lui Dumnezeu. Deşi, cum am spus, genealogia lui Iosif nu este, de fapt, genealogia naturală a lui Iisus, totuşi în fruntea acestei genealogii evanghelistul pune ca titlu cuvintele „Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De fapt, dacă traducem ad litteram expresia originală, este „Cartea naşterii (biblos geneseos) lui Iisus Hristos”. Titlul este preluat din Fac 5,1, unde apare în fruntea genealogiei lui Adam: „Iată acum cartea neamului (în Septuaginta: „cartea naşterii”, biblos geneseos, ca şi în Mt 1,1)…”. Am putea spune că, preluând acest titlu din Fac 1,5, Sfântul Matei Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe noul Adam (sau ca pe „Adam Cel de pe urmă”, pentru a folosi exprimarea Sfântului Apostol Pavel, în I Cor 15,45); ca şi Adam, Hristos stă în fruntea unei genealogii. Şi totuşi, Hristos nu are urmaşi după trup; El este feciorelnic. Punându-L însă în fruntea unei genealogii, într-un text în care e vorba de inaugurarea prin El a unui alt fel de naştere, a naşterii de la Duhul Sfânt (Mt 1,18), evanghelistul sugerează că precum Adam stă la începutul vechii umanităţi, tot astfel Mântuitorul stă la începutul unei noi umanităţi, dar că descendenţa Sa nu mai ţine de ordinea firii, ci ţine de ordinea supranaturală a naşterii de la Duhul Sfânt; că, spre deosebire de urmaşii primului Adam, urmaşii noului Adam sunt născuţi din Dumnezeu (cf. In 1,13).

Credem, aşadar, că genealogia de la Matei ne spune mai mult decât că Iisus, făcându-Se Om, S-a înscris pe linia descendenţei avraamice şi davidice. Da, El S-a făcut Om adevărat! Da, El a luat firea noastră, aşa căzută cum era ea (căci în genealogia lui Iisus au intrat şi păcătoşi, bărbaţi şi femei)! Da, El S-a făcut fiul lui Avraam şi, de fapt, fratele tuturor oamenilor (căci, aşa cum am văzut, între înaintaşii Săi sunt nu numai israeliţi)! Dar Sfântul Matei ne spune mai mult decât atât: anume că Iisus, identificat de contemporani ca „fiul lui Iosif” (Lc 4,22 şi loc. par.), este Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioară şi că, prin naşterea de la Duhul Sfânt, El inaugurează „neamul” creştinilor.

6. Genealogia din Lc 3. Genealogia lucanică afirmă în mod explicit divinitatea Mântuitorului. În primul rând, ca şi Matei, Sfântul Luca arată că numai „se socotea” că Iisus este fiul lui Iosif (Lc 3,23). Cititorii săi ştiu deja – evanghelistul a spus-o încă în primul capitol – că Iisus S-a născut în chip supranatural şi că Tatăl Său este, de fapt, Dumnezeu (Lc 1,35). Pe de altă parte, în genealogia sa ascendentă, Sfântul Luca nu se opreşte la Avraam. Căci Evanghelia de la Luca nu a fost adresată în primul rând iudeilor, ci păgânilor. Pentru cititorii păgâni ai Evangheliei era mai puţin relevant faptul că Iisus este fiul lui Avraam. Sfântul Luca arată că Iisus este fiul lui Adam. Că, adică, El este, prin Adam, frate cu toţi oamenii. Şi că, deci, El a venit pentru mântuirea tuturor fraţilor Săi, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Dar lui Luca nici această afirmaţie nu i se pare suficientă. El trece chiar şi de Adam, căci zice: „… fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (v. 38). Iisus este, în ultimă instanţă, Fiul lui Dumnezeu. Şi poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că lista de nume din genealogia Evangheliei a treia cuprinde, de la Iisus la Dumnezeu, exact 77 nume. O cifră cu o evidentă valoare simbolică.

Ordonând aceste nume pe perioade ca cele din Evanghelia de la Matei, avem 21 (adică 3×7) nume de la Iisus la Zorobabel; 21 (3×7) nume de la Salatiel la Natan; 14 (2×7) nume de la David la Avraam; şi iarăşi 21 (3×7) nume de la Tara (Terah) la Dumnezeu. Dincolo de această prezență a multiplilor lui 7, paralelismul cu genealogia de la Matei se dovedeşte foarte precar: dacă seria a treia, de la David la Avraam, este identică cu cea de la Matei (numai ordinea este inversă), seriile I şi I au comune cu Matei numai numele lui Salatiel şi Zorobabel; în plus, pentru aceeaşi perioadă Luca are de două ori 3×7 nume, în timp ce Matei are de două ori 2×7 nume.

7. Problema armonizării celor două genealogii. Date fiind diferenţele evidente dintre cele două genealogii, s-a pus încă din vechime problema armonizării lor. Au fost propuse două soluţii:

a. Matei ar da genealogia dreptului Iosif, în timp ce Luca pe a Sfintei Fecioare. Acest sistem nu numai că rezolvă dificultatea, ci o suprimă. Căci, după această interpretare, nu mai e vorba de genealogia aceluiaşi personaj, ci de genealogia a două personaje diferite. Iosif ar fi coborât din David prin Solomon, iar Sfânta Fecioară ar fi coborât tot din David, prin alt fiu al său, Natan. În sprijinul acestei interpretări se aduc ca temeiuri: a) că Lc 3,23 ar trebui tradus astfel: „Iisus…fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif, (era de fapt) al lui Eli, al lui Matat…”; şi b) că Eli, de la Eliachim, este echivalent ca sens cu Ioachim (cele două nume cuprinzând fiecare o prescurtare a unui nume al lui Dumnezeu, Elohim şi, respectiv, Iahve). Această explicaţie a fost îmbrăţişată, de pildă, de Gala Galaction, care, în Biblia tradusă de el, redă astfel textul din Lc 3,23: „…Iisus… fiind – după cum se credea – fiul lui Iosif, în faptă însă al lui Eli…”. Dar: a) exegeza (şi traducerea) textului din Lc 3,23 este forţată, acel „era de fapt” („în faptă însă” al lui Galaction) constituind un adaos care nu există în textul original; şi b) această explicaţie nu are temei în vechea tradiţie a Bisericii.

b. Ambele genealogii sunt ale dreptului Iosif, dar Matei dă strămoşii naturali, iar Luca pe cei legali. Această explicaţie apare mai întâi la Iuliu Africanul, un scriitor creştin de la începutul sec. III, anume într-o scrisoare a sa către Aristide (păstrată la Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească, cartea întâia, VII, 2-16, în Idem, Scrieri, partea întâia, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 13, Bucureşti, 1987, p. 48-51). Iuliu Africanul zice că are aceste informaţii de la rudele Domnului, adică de la urmaşii aşa-numiţilor „fraţi” ai lui Iisus (ibid., 11, p. 49). Iar Eusebiu zice despre Iuliu Africanul că „a fost istoric şi încă nu un om oarecare” (ibid., cartea întâia, VI, 2, p. 45). După această interpretare, care a fost adoptată de Sfântul Ambrozie, de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de alţi vechi comentatori, Matan (descendent al lui Solomon) a avut un fiu, pe Iacov. După moartea sa, soţia sa Esta s-a căsătorit cu Matat (descendent al lui Natan), având un fiu, pe Eli. Iacov şi Eli erau, deci, fraţi după mamă. Eli murind fără copii, fratele său Iacov, în virtutea legii leviratului (Deut 25,5-6), a luat-o pe soţia lui Eli şi din această căsătorie s-a născut dreptul Iosif. Iosif era, deci, fiul natural al lui Iacov (coborâtor din Solomon) şi fiul legal al lui Eli (coborâtor din Natan). Pe lângă aceasta, încă în două cazuri trebuie acceptată intervenţia legii leviratului, pentru a explica dubla deviere a liniei genealogice.

Astfel, contradicţia dintre cele două genealogii este numai „părută”, ca să folosim  expresia lui Eusebiu (ibid., cartea a şasea, XXXI, 3, p. 253). Ele au, amândouă, o valoare istorică. Totodată însă, aşa cum am arătat, ele au o mare valoare teologică, relevându-ne adevăruri fundamentale despre Mântuitorul născut în Betleem.

 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos