Un părinte dintr-o mănăstire mare, din județul Neamț, ajunsese la o adâncă trăire duhovnicească. Se ruga mult, făcea toată pravila cu dragoste, slujea la Biserică, făcea ascultările zilnice. Chilia lui era foarte simplă și curată, știu că am fost în ea. Pierduse pe drum visele de mărire, nu-l mai îndulceau gândurile trupești, arunca ușor ispitele din minte. Viața lui era stabilă, curată și plină de înțelepciune. Așa credea el.
Când s-a dus la duhovnicul mănăstirii, i-a zis de liniștea din viața lui.
Duhovnicul l-a privit atent, a oftat și a zis: nu există liniște în viața unui călugăr. Viața e luptă continuă, e război cu diavolii. Ceva e în neregulă cu sfinția ta. Liniștea asta e doar calmul dinaintea furtunii. Diavolul îți pregătește o durere mare. Du-te și te smerește în rugăciune cu lacrimi, ca să treci de hopul ăsta.
Părintelui nu i-au prea plăcut cuvintele bătrânului duhovnic. El era înțelept, liniștit, despătimit. Poate îi era ciudă pe el.
Vreo jumate de an nu s-a întâmplat nimic notabil. Părintele era tot mai încredințat că pentru darul rugăciunii lui, diavolii se temeau de el și îl ocoleau.
După Crăciun, Părintelui i s-a iscat o aversiune, o ură față de mâncare. I se părea o înjosire să mănânci zilnic, visa la marii postitori, cumpănea cum ar fi dacă ar posti negru toată săptămâna. Lipsea zile întregi de la masă, iar Starețul a observat. A zis că poate e bolnav, așa că a trimis după el.
L-a întrebat: părinte, pe la masă nu te prea vedem. Ce se întâmplă?
Părinte stareț, am așa o scârbă față de mâncare, nu mai pot suporta dependența noastră de nutreț, ca vitele. Hristos postea 40 de zile fără nimic.
Starețul l-a privit lung, încruntat. I-a zis: părinte, văd mândrie și dispreț în cuvintele matale. Dumnezeu ne-a dat mâncarea pentru a mulțumi euharistic, iar postul are rânduiala lui.
Iaca, de acum îți dau poruncă să nu mai lipsești de la masă. Vei mânca lângă mine, să te văd.
Călugărul s-a întristat. Iaca și starețul, ucigaș de posturi, dușmanul înfrânării, prietenul chefliilor și mâncăcioșilor. Dar de rușine, a ascultat de poruncă.
După 40 de zile, a visat un diavol mare și negru, cu chip groaznic, rânjind și urlând: trei ani te-am pregătit de iad, îndemnându-te la nevoință ca să te umpli de mândrie, sângele nostru drăcesc. Și te-am aplecat spre postul negru peste măsură. Iaca, în câteva săptămâni ai fi făcut un ulcer care te-ar fi omorât în trei luni. Și ai fi venit în iad la noi, plin de mândrie și dispreț. Căci noi postim de la întemeierea lumii, doar smerenia n-o putem avea.
Și a plâns călugărul și niciodată nu s-a mai umplut de dispreț de cele omenești și trebuitoare vieții.
(Povestită mie de Părintele cu pricina).
Sursă: Părintele Ioan Istrati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!