Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXI-a după Rusalii

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pilda semănătorului - Luca 8, 5-15

În Duminica a XXI-a după Rusalii, se citește la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește despre un semănător și despre patru situații diferite în care au ajuns semințele aruncate de el pe pământ.

Mai precis, Mântuitorul ne spune că dintre semințele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare de trecători, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânță a căzut pe un loc pietros, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânță a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbușită de spini. A patra sămânță a căzut în pământul cel bun și ‘a făcut rod însutit’. După ce a spus această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos a rostit cuvintele: ‘Cine are urechi de auzit să audă’.

Cuvântul lui Dumnezeu, rămas neroditor din nepăsare și neglijență

Neputând să priceapă înțelesul sau mesajul acestei pilde, ucenicii au cerut să li se spună care este tâlcul ei, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înțelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele sau pildele Sale, lăsându-i pe cei ce le aud să ajungă ei înșiși la înțelesul lor duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulțime de înțelesuri duhovnicești care se descoperă potrivit cu înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a ascultătorilor.

De această dată însă, Mântuitorul explică El Însuși pilda rostită, arătând că sămânța căzută lângă drum, călcată în picioare și apoi mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni ‘care aud cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască’. Așadar, primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, binevestit de Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolțească în sufletul celui ce-l ascultă. Adesea, oamenii înșelați de diavol spun: ‘cuvântul acesta nu mă privește pe mine’, ‘nu mai este actual pentru zilele noastre’, ‘nu-mi aduce nici un câștig, nu mă ajută în preocupările mele’. În multe feluri diavolul găsește motive ca să răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, diavolul îi înșală pe oameni făcându-i nepăsători, indiferenți și repede uitători ai cuvintelor sfinte, încât ‘cuvântul intră printr-o ureche și iese prin cealaltă’, după cum se spune în popor.

‘Călcarea în picioare’ sau nesocotirea seminței căzute pe calea obiceiurilor rele împiedică inima omului să asculte cu atenție cuvântul lui Dumnezeu. Când Mântuitorul vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că ‘păsările cerului au mâncat-o’, iar mai apoi, în tâlcuire spune: ‘Vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască’. Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu și Sfântul Apostol Pavel. (cf. Efeseni 6,12).

A răsărit, dar nu s-a întărit: credința nestatornică

A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânța care a căzut în loc pietros, sunt cei care, ‘auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceștia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă’. Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei și îl cultivă atât timp cât le merge bine, sunt sănătoși, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câștigă bine, sunt bine văzuți de cei din jurul lor, sunt lăudați și apreciați. Când vine însă vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferințe, ispite, necazuri, unii se întreabă: ‘Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine și nu pățesc nimic!’. În felul acesta începe îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea și învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieții. Așa se întâmplă că mulți oameni care erau evlavioși în copilărie, în tinerețe sau cât timp totul a mers bine în viața lor, își pierd mai apoi credința, nerezistând încercărilor. Entuziasmul lor de la început a ajutat să răsară sămânța cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credința care a răsărit repede nu a crescut suficient pentru a fi o credință statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas o credință superficială, șovăielnică și ușor influențabilă de învățături înșelătoare și de credințe străine de Evanghelie. Prin urmare, cel care a fost drept-credincios până la o vreme, deodată, în vreme de ispită sau încercare se leapădă de adevărata credință, devine sectant sau chiar necredincios, adică ateu.

Spinii grijilor lumești sufocă iubirea de Dumnezeu și de aproapele

A treia categorie de oameni despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa sunt cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înăbușirii lui de preocupări înrobitoare: ‘Aceștia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogățiilor și a plăcerilor vieții acesteia, se înăbușă și nu rodesc desăvârșit’. Aceștia sunt oamenii care nu mai găsesc timp să se roage dimineața și seara, pentru că au prea multe griji legate de lucruri trecătoare, și uită tocmai esențialul: legătura lor cu Dumnezeu – Izvorul vieții și al tuturor binefacerilor. Omul cu griji împovărătoare uită sfatul înțelept al poporului credincios: totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!

Există mulți oameni care sunt atât de copleșiți de grijile lumești, încât nici nu se mai gândesc la rostul vieții lor pe pământ. Aceștia trăiesc sufocați de mulțimea evenimentelor, de goana după câștig, de grija de procurare a hranei, a îmbrăcămintei, a spațiului de locuit sau de grija permanentă de-a fi tot mai fericiți. Astfel, ei nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și a-l împlini în viață. Această înăbușire a vieții din cauza multelor griji pentru bunuri trecătoare îi face pe unii oameni să-și piardă nu numai credința, ci chiar și echilibrul vieții sănătoase.

În vreme de sărăcie, mai ales ca urmare a crizei economice și financiare, în vreme de boală și singurătate, grija sau teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi fac pe unii oameni să cadă în deznădejde, însă oamenii credincioși, în astfel de vremuri, înmulțesc rugăciunea lor și intensifică legătura lor cu Biserica, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu.

Grijile prea multe pot, uneori, să întunece atât de mult orizontul vieții, încât unii oameni, de teamă să nu-și piardă avuția sau poziția lor socială, devin atât de preocupați numai de ei înșiși, încât ajung să nu mai creadă în Dumnezeu și să nu mai iubească pe nimeni, adică se dezumanizează. Ca atare, omul nu mai construiește viața sa mai întâi pe relația cu Dumnezeu – Dătătorul vieții și pe iubirea milostivă de aproapele, ci doar pe câștigul și consumul lucrurilor trecătoare și pe relații de profit.

Uneori este atât de mare tirania dorinței de îmbogățire cu lucruri trecătoare, încât omul nu mai găsește timp și loc în inimă pentru a aduna bogățiile netrecătoare, adică iubirea lui Dumnezeu și darurile spirituale ale acesteia, singurele care pot hrăni și odihni sufletul nostru. Când acumulăm numai bogății materiale în jurul nostru, golul din sufletul nostru se adâncește. Mântuitorul spune: ‘Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură’ (Matei 6, 20), referindu-se la comorile spirituale ale credinței și ale faptelor bune izvorâte din iubire smerită și milostivă. Acestea sunt bogățiile pe care ar trebui să le căutăm cu prioritate și apoi lucrurile materiale necesare hranei și îmbrăcămintei.

Iubirea lui Dumnezeu este izvor de pace și bucurie

Evanghelia mai spune că în această categorie a oamenilor cu sufletul înăbușit de griji se numără și cei înrobiți de plăcerile vieții.

Sunt o mulțime de oameni care folosesc timpul sfârșitului de săptămână doar pentru relaxare și petreceri, mâncare multă și jocuri. Desigur, după o săptămână de muncă, clipele de destindere sunt bine-venite, însă odihna sau destinderea nu trebuie căutată cu prioritate în distracții fizice. Oamenii care merg duminica la biserică, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru sănătatea și mântuirea lor și a familiei lor, pentru toți cei neajutorați, primesc o pace, o bucurie și o odihnă deosebită, care-i întăresc și-i eliberează de povara grijilor acumulate în timpul săptămânii.

În cei aproape 18 ani de păstorire la Iași, am văzut adesea credincioși care veneau să se închine la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, având fața întunecată sau crispată de griji, de suferință, de necazuri. Însă, după ce se spovedeau, se rugau mult și se împărtășeau la Sfânta Liturghie, ieșeau afară din biserică având fața plină de o lumină care dădea mărturie despre pacea și bucuria sufletească pe care le aflaseră în rugăciune. Această pace sfântă, dobândită prin rugăciune, este vindecătoare și odihnitoare pentru suflet, o pace sfântă diferită de pacea convențională dintre puteri aflate în conflict, negociată și semnată pe hârtie. Pacea sfântă este pacea dăruită de Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Ioan 14, 27), pacea duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Dacă însă oamenii sunt înrobiți de plăcerile vieții, ei nu mai caută cu râvnă bucuriile duhovnicești, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iertarea păcatelor prin spovedanie, pacea sufletească și bucuria care vin din prezența și lucrarea harului în sufletul omului. Dar cei ce cred în Dumnezeu Cel veșnic caută viața veșnică, lumina, iubirea și pacea Lui.

Inima curată și bună – brazda roditoare a cuvântului Evangheliei

La sfârșitul Pildei semănătorului, din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii, Mântuitorul ne spune că numai a patra sămânță a adus rod desăvârșit. Așadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învățătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa. În acest înțeles, Hristos-Domnul tâlcuiește ‘pământul cel bun’ în care a rodit sămânța ca fiind ‘inima curată și bună’ a omului. Prin urmare, dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate și viclenie, ea nu poate fi roditoare. De aceea, noi rostim de multe ori în timpul Sfintei Liturghii aceste rugăciuni: ‘Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă miluiește’ ori ‘inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și cu duh stăpânitor mă întărește’. În acest sens, numai inima curată, sinceră și smerită, curățită prin lacrimile pocăinței și prin spovedanie, prin împărtășanie și prin fapta cea bună redevine ‘haina luminoasă’ primită la Sfântul Botez.

Însă inima curată trebuie să fie și bună sau milostivă. În general există mulți oameni cu inimă curată, dar nu toți sunt milostivi; unii sunt evlavioși, dar zgârciți. Mântuitorul ne spune că ‘inima curată și bună’ face roditor cuvântul lui Dumnezeu. Iar inima curată și bună se arată în cuvântul bun și fapta bună, în milostenia ajutorării omului aflat în nevoi materiale sau spirituale.

Așadar, inima curată și bună este starea duhovnicească a sufletului în care cuvântul mântuitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor. Dar cine sunt cei mai cunoscuți oameni din categoria celor roditori duhovnicește întrucât au inimă curată și bună? Aceștia sunt mai întâi Sfinții Bisericii care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viața lor, pentru că și-au curățit inima de păcate prin pocăință, au luminat-o și au sfințit-o prin post și rugăciune și au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Când un om este sincer și smerit, curat cu sufletul, bun și milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care ‘face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți’ (Matei 5, 45). Însă sfântul nu este un om bun în mod aparent, adică având o bunătate calculată sau afișată de ochii lumii, ci sfântul are o bunătate statornică, permanentă, care a rodit în sufletul său prin har și credință, prin rugăciune și fapte bune.

Să dobândim și să cultivăm bunătatea inimii

Să ne ajute Dumnezeu să urmăm pilda sfinților pentru a face roditoare în noi lumina sfântă din Pilda semănătorului! Nu este suficient să dobândim multe cunoștințe, ci este nevoie și să săvârșim multe fapte ale bunătății. Foarte adesea, cunoaștem pe de rost cele mai importante texte din Sfânta Scriptură, dar nu le punem în practică, pentru că nu avem suficientă putere spirituală. Prin urmare, este necesar să cerem stăruitor ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: ‘Fără Mine nu puteți face nimic’ (Ioan 15, 5), adică nimic bun. În acest sens, noi, românii, când începem o lucrare, zicem: ‘Doamne, ajută-ne!’. De asemenea, chemăm în rugăciunile noastre și ajutorul sfinților. Văzând pilda sfinților și, mai ales, cerând ajutorul lor, primim o putere care face roditoare în viața noastră lumina Sfintei Evanghelii. Când Evanghelia vorbește despre ‘inima curată și bună’, adică despre inima roditoare, ea nu se referă la inima care pulsează sângele în corp fiind susținătoarea vieții trupești, ci la inimă în înțelesul de centru al vieții spirituale a omului credincios, în care se unește gândirea umană cu simțirea și voința umană pentru a conlucra cu harul Duhului Sfânt.

Să ne ajute Hristos Domnul și toți Sfinții Lui să avem inimă bună și curată, să sporim în dragostea față de Dumnezeu și de semenii noștri, să devenim milostivi și buni, spre slava lui Dumnezeu, cinstirea sfinților și mântuirea noastră! Amin.