De îndată ce a fost creată, oaia a descoperit că era cel mai slab animal. Mereu îi tremura inima, nu cumva să fie atacată de alte animale mai puternice şi mai fioroase. Nu ştia defel cum avea să se apere. Se întoarse la Creatorul său şi Îi povesti ce pătimea.
Vrei ceva ca să te aperi?, o întrebă cu blândeţe Dumnezeu. Da, răspunse oaia cu sfială.
Ce ai zice de o pereche de colţi ascuţiţi? Oaia dădu din cap dezamăgită: Cum aş putea să mănânc aşa din iarba fragedă? Şi apoi, aş avea o înfăţişare înfiorătoare.
Crezi că ţi-ar ajuta mai degrabă nişte gheare puternice?
A, nu, spuse oaia dezaprobator. Poate mi-ar veni cheful să le folosesc şi când nu s-ar cuveni.
Ai putea atunci să ai saliva înveninată, propuse Domnul cu răbdare.
Nici pomeneală, zise oaia. Aş fi urâtă şi alungată de toţi, aşa cum se întâmplă cu şarpele.
Dar de două coarne tari ce ai zice?
O, nu… Căci atunci nu m-ar mai mângâia nimeni. Dar, pentru a te apăra, ai totuşi nevoie de ceva care să facă rău celor care te atacă. Eu să fac rău cuiva? Nu, n-aş putea în ruptul capului. Mai degrabă rămân aşa cum sunt…
Noi, fiinţele umane, suntem cumva asemenea oilor. Nu avem colţi ascuţiţi şi nici saliva înveninată. Pentru că nu răutatea, ci umanitatea ne ocroteşte, acea capacitate de a-i iubi pe ceilalţi şi de a primi iubirea pe care doresc să ne-o ofere cei din jurul nostru. Nu duritatea ne dăruieşte pacea, ci tocmai blândeţea, aceea îi face pe cei de lângă noi să dorească a ne învălui cu iubirea lor. Adevărata putere a omului constă în blândeţea sa.
(Adaptare după o pildă din vol. „Doar vântul o ştie“, Bruno Ferrero, colecţia „Istorioare pentru suflet“, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!