IISUS ESTE ÎNVIEREA ŞI VIAŢA

 „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi” (In 11, 25).

Ori de câte ori citim acest capitol din Sfânta Scriptură, cu gândul străbatem în urmă peste veacuri, făcându-ne loc prin mulţimea gălăgioasă, să participăm la marea durere şi tânguire a surorilor Marta şi Maria pentru fratele lor şi al nostru, Lazăr, mort şi îngropat de patru zile.

Domnul Iisus ştia mai dinainte de cele petrecute în Betania mult iubită, în casa dragostei, şi totuşi zăboveşte, amână venirea, pentru a aduce cu sine, o dată cu mângâierea, o precizare, adeverirea tainicei Sale învăţături, o descoperire necunoscută oamenilor, un ideal măreţ, în care ne descoperă pe Tatăl, pe Unicul Său Fiu trimis nouă, ca să ne lumineze mintea şi viaţa, îndreptându-ne spre cer, netezind drumul într-acolo, să dea viaţă veşnică celui ce doreşte să o aibă, căci El este izvorul vieţii veşnice.

Readucerea la viaţă a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, dar mai ales a lui Lazăr, ce fusese pus în mormânt de patru zile, a făcut ca Mântuitorul să devină foarte popularizat printre oameni, să-Şi câştige mare prestigiu, mulţimile să-L aclame, credeau în El şi veneau să vadă şi pe Lazăr cel înviat. Sub influenţa acestor stări entuziaste, a făcut ca intrarea Domnului în Ierusalim, înainte de Patima Sa, să fie triumfătoare. I-au făcut o primire cum, pe vremea aceea, se făcea numai împăraţilor (cf. In 12, 11-18).

Nu la multă vreme după această întâmplare, aceeaşi mulţime, dar sub influenţa conducătorilor spirituali ai Templului, a cărturarilor şi a bătrânilor, cereau răstignirea Lui. Şi, după cum ne este bine cunoscut, Domnul Iisus a fost răstignit şi îngropat, dar a treia zi a înviat.

Când Domnul Iisus a înviat pe alţii, sufleteşte sau duhovniceşte, s-a făcut o lucrare de trezire şi de cucerire limitată şi pe timp limitat, doar pentru o vreme şi cu influenţe doar în împrejurimile acelea unde se săvârşea minunea. Pe când Învierea Domnului Iisus a aprins şi înflăcărat inimile milioanelor şi miliardelor de oameni din toate veacurile, din toată lumea şi până la sfârşit, credincioşii devenind ca o mare vâlvătaie ce arde-n dorul revenirii Sale. Iar învierea lui Lazăr şi a celorlalţi înviaţi de El cu Învierea Sa şi-au primit valoarea cuvenită.

Sf. Ap. Ioan, în cartea Apocalipsei (7, 9-10), vede această gloată atât de numeroasă, încât nimeni nu putea s-o numere: din orice seminţie, din orice neam, din orice norod şi de orice limbă. Pe Domnul Iisus înviat L-au văzut: Femeile Mironosiţe, Sfinţii Apostoli, Sf. Ap. Pavel, căruia i S-a arătat cu totul special sau excepţional (cf. Fapte 22, 17-18) şi S-a mai arătat la peste cinci sute de fraţi deodată (cf. I Cor 15, 3-8).

Domnul Iisus a venit în lumea noastră nu ca sporească bibliotecile cu teorii noi, să creeze filozofii noi, să formeze o religie nouă, în combatere cu cele ce existau. Nu! De aceea, nu e importantă cunoaşterea multor teorii despre viaţă, şi noi să fim în moarte... Cunoaşterea fără puterea vieţii, lipsită de viaţa însăşi, fără de Hristos, ne duce la îngâmfare, la mândrie, la lucrări nimicitoare, la moarte sufletească.

Nu e rea cunoaşterea elementelor componente ale apei. Dar dacă oamenii n-ar fi băut apă până se construia laboratorul, aparatura, apoi determinarea, n-ar mai exista viaţă pe pământ. Deci oamenii, mai întâi, au băut apa, şi apoi au determinat-o în laboratoare. Tot astfel şi cu Evanghelia mântuirii noastre, cu Iisus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru, Care ne zice: „Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă, care va curge spre viaţa veşnică” (In 4, 14). După ce ai băut din această apă, poţi să şi vorbeşti de ea, să o zugrăveşti în culorile cele mai vii. Abia atunci, după ce tu însuţi ai fost cucerit de ea, îndemnul adresat spre alţii va fi folositor. Altfel, să nu încerce nimeni în zadar, căci Mântuitorul nu are lipsă de mărturisitori morţi pentru viaţa veşnică.

Dumnezeu este viaţa absolută. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Căci „în El avem viaţa şi mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17, 28) şi „suntem de neam din Dumnezeu” (Fapte 17, 29). Din El izvorăsc toate darurile duhovniceşti, din care cu prisosinţă avem hrana sufletească.

Avem un Tată atât de bogat, Izvor al bunătăţilor divine, Viaţa absolută, desăvârşită în bunătate şi dragoste. Totuşi mai are şi copii săraci, nenorociţi, robiţi şi orbiţi de păcat. Aceştia, în loc să vină la Izvorul Vieţii veşnice, să bea şi să primească har şi dar, să primească iertare de păcate, pace sufletească, viaţă veşnică, fug de El. Din pricina păcatului, se ascund de vederea Lui, ca Adam şi Eva după ce au păcătuit, crezând fals că ochiul lui Dumnezeu care vede toate va putea fi înşelat. Ei se rezumă doar fireşte la perpetuarea vieţii pe pământ, vorbesc despre ea, rămân numai la ea, la succesiunea generaţiilor din tată-n fiu. Fac din aceasta ţinta trăirii în păcat, în desfrânare. Dumnezeul lor este pântecele. Fac din toate prilejurile desfătarea firească, se fălesc cu aurul, cu descoperirile înţelepciunii umane care nu dăinuiesc. Cataclismele, războaiele, cutremurele şi multe alte nenorociri ne-au despărţit de cunoaşterea multor distinşi eroi ai veacurilor trecute şi chiar ai veacului nostru, care s-au dus şi nu mai sunt. Şi, astfel, mulţi au rămas şi vor rămâne necunoscuţi şi veacurilor viitoare. Aşa se întâmplă cu lucrurile fireşti, pământeşti, ca şi cu acel ce-şi leagă nădejdea de ele.

Nu demult, am citit într-un ziar că arheologii din Rusia au descoperit un cimitir al cărui nume, ca şi oseminte de oameni găsite, precum şi obiecte sunt necunoscute. Nu se ştie ce fel de oameni au fost aceia, ce fel de obiecte au fost acelea. Se deduce doar că ar fi vorba de obiecte de cult. Cât despre oseminte sau alte date despre cimitir nu se ştie nimic.

Tot astfel vom pleca şi noi curând, şi cui îi pasă? Rudele şi cei dragi nouă ne vor plânge, ne vor conduce la groapă şi vor pomeni numele pentru puţină vreme. Şi, apoi, fireşte, nimic, nimic, nimic... Cui îi pasă de plecarea celui neprihănit?

Sufletul însă e fără de moarte. El pluteşte deasupra morţii şi trece dincolo de ea la Cel căruia Îi aparţinea. Şi mai presus de viaţa sufletului nostru omenesc este Dumnezeu, este viaţa veşnică şi absolută, izvorul a tot ce există în cer, pe pământ, sub pământ şi în ape, al celor văzute şi nevăzute, al nemuririi sufletului, al nemuririi vieţii spirituale, al nemuririi noastre.

Această taină ne-a fost descoperită în Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, Care ni S-a dăruit şi ni Se dăruieşte fără încetare. El este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.

Prin Înviere, şi trupul Lui îndumnezeit, pătruns de lumina şi puterea Dumnezeirii, are viaţă veşnică. De aceea, Dumnezeu-Omul este viaţa veşnică, şi această viaţă veşnică, prin Înviere, ni se transmite, ni se împărtăşeşte şi nouă. Prin harul care aduce mântuire suntem legaţi de El cu funia dragostei, care nu poate fi frântă sau nimicită.

Prin urmare, viaţa veşnică este cel mai mare dar de la Dumnezeu. Nici sănătatea trupească, nici bogăţia şi nici moartea nu ne pot răpi acest mare dar. Viaţa veşnică se sprijină pe Viaţa însăşi, Iisus Hristos, Care este Izvorul vieţii veşnice. Învierea Domnului Iisus este izvorul învierii noastre, izvorul veşniciei noastre.

Această dezvăluire a tainei trebuie să ne trezească dorul şi dragostea şi să fie roditoare în viaţa de fiecare clipă, să fie şi să devină realităţi divine, căci viaţa veşnică se dă numai aceluia care crede şi se anevoieşte: „Siliţi-vă ca să intraţi pe poarta cea strâmtă!” „Cel ce crede în Mine viu va fi chiar de va şi muri”, căci în Domnul Iisus Hristos moartea nu mai are nici o putere asupra celui care crede. Pentru cel a cărui credinţă este vie în Domnul Iisus, ca şi viaţa predată Lui în întregime, devenind o realitate vie pentru cer, moartea e doar pragul trecerii lui de aici Dincolo, din această viaţă trecătoare în cealaltă, veşnică.

În Domnul Iisus Hristos viaţa veşnică devine realitate vie încă de pe acum, simţită şi trăită de aici, din lumea aceasta pentru veşnicie, trăită cu sfinţenie şi neprihănire, după har, şi ferice de acela ce poate mărturisi cu Sf. Ap. Pavel, fără să-i fie umbrită conştiinţa: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20).

„Iar noi, toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor 3, 18).

Cornel Rusu, din „Taina vieţii: popas sufletesc duhovnicesc”, Editura „Oastea Domnului – Sibiu”, 2010