Era odată un rege vestit care primise în dar doi pui de şoim pe care se grăbi să-i încredinţeze Maestrului Crescătoriei de şoimi ca acesta să-i antreneze. După câteva luni maestrul îl înştiinţă pe rege că unul dintre şoimi era perfect antrenat.
„Şi celălalt?”, întrebă regele?
„Îmi pare rău, sire, dar celălalt şoim se poartă ciudat; a fost poate atins de o boală rară pentru care nu se găseşte leac. Nimeni nu reuşeşte să-l desprindă de pe creanga pe care a fost aşezat în prima zi. În fiecare zi, un servitor trebuie să se caţere până la el pentru a-i aduce mâncarea.”
Regele chemă feluriţi veterinari şi vraci şi mari cunoscători în ale bolilor, dar niciunul nu reuşi să-l facă pe şoim să zboare.
Îl dădură în grijă şi curtenilor, generalilor, sfetnicilor celor mai învăţaţi, dar nimeni nu izbuti să dezlipească şoimul de pe creangă.
De la fereastra sa, regele îl putea vedea, stând nemişcat în copac zi şi noapte.
Într-o bună zi dădu un decret prin care le cerea supuşilor ajutor în privinţa şoimului
În dimineaţa următoare, regele deschise fereastra şi, spre marea sa uimire, văzu şoimul zburând superb printre copacii din grădină.
„Aduceţi-mi pe cel care a făcut această minune”, porunci el.
La puţină vreme îi aduseră un tânăr ţăran.
„Tu ai făcut şoimul să zboare? Cum ai făcut? Eşti cumva vrăjitor?”, îl întrebă regele.
Intimidat şi bucuros, tânărul îl lămuri:
„N-a fost greu, înălţimea ta. N-am făcut decât să tai creanga. Şoimul şi-a dat seama că are aripi şi a început să zboare.”
Uneori, Dumnezeu îi permite cuiva să taie creanga de care stăm agăţaţi cu străşnicie, pentru a ne da seama că avem aripi.
Porumbelul fusese creat de puţină vreme şi de atunci nu făcea altceva decât să se plângă. Dumnezeu îl primi în splendida sa grădină.
„Doamne, Stăpâne al Universului, o pisică mă urmăreşte peste tot vrând cu tot dinadinsul să mă omoare, iar cât e ziua de lungă eu alerg disperat cu picioruşele acestea mici pe care mi le-ai făcut!”
Creatorului i se făcu milă de porumbel şi îi dădu două aripi frumoase, puternice şi iuţi.
Câteva zile mai târziu, porumbelul se întoarse la Bunul Dumnezeu plângând.
„Doamne, Stăpâne al Universului, pisica nu încetează să mă persecute, iar acum, cu aripile acestea în spate, mi-e şi mai greu să scap. Sunt grele şi mă încurcă, iar cu picioruşele mele slabe şi scurte e şi mai greu!”
Tatăl creator îi zâmbi şi îi spuse: „Dragul meu porumbel, nu ţi-am dat aripile pentru a le duce în spate, ci le-am gândit aşa încât ele să te ducă spre cer”.
sursa: https://galaxiagutenbergblog.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!