14 noiembrie - Pilda zilei

 

Eram într-un spital de câmp la frontul italian, când într’o zi pe înserate ne sosiră trei răniți. Doi dintre ei erau mai uşor atinşi de granatul care i-a culcat pe toți trei la pământ, al treilea însă, un bărbat de vreo 40 ani abia mai răsufla de durerile ce i le cauză o groaznică rană la cap.

Pe cei doi mai uşor răniți îi spovedesc iar pe al treilea, crezând că clipele îi sunt numărate îI şi împărtășesc!

A doua zi m’am dus deadreptul în sala de bolnavi unde știam, că l’a aşezat pe omul meu, despre care credeam că nu mai ajunge zorile zilei. Spre marea mea mirare sărmanul rănit trăia încă!

Când mă zări lângă el, bietul om cu vocea slabă, care mi se părea că vine de pe altă lume, îmi spune: «Părinte en nu pot muri». Îl privii Intrebător şi mirat! Şi-atunci el imi repetă: «nu mă lasă cei patru orfani ai mei de acasă să mor, nu-i pot läsa singuri în lume, părăsiţi şi în uşile oamenilor.

M’a cuprins o durere şi o jale fără margini, căci mă gândii la chinurile sufleteşti cari îl munceau pe nenorocitul rănit. Deodată, parecă Dumnezeu mi-a dat gândul bun, aplecându-mă spre el îi spuse-i: <Dragul meu, copii tăi de azi încolo vor fi copiii noştri a tuturora, noi îi vom iubi şi ocroti ca şi pe copiii noştri.> Omul meu parecă se mai linişti puțin.

Îmi luă mâna în mânile lui răci şi îmi răspunse: Cum veti îngriji de orfanii mei şi de toți copiii orfani rămaşi în urma noastră, cari perim pe aici, aşa să vă dea şi Dumnezeu noroc şi fericire la toți cari vă întoarceți acasă! Amin! Zisei la rândul meu, ştergând sudorile răci ale morții de pe fruntea rănitului, care deslegat de grija, ce o purta copiilor, în câteva ceasuri muri liniştit.

 Şasă ani au trecut deatunci! îmi sună însă şi azi limpede în urechi cuvintele rănitului: «Aşa să vă dea Dumnezeu fericire la toți, cum veți îngriji de orfanii noştri. Şi deatunci în tot anul în ajunul Crăciunului noi oştenii cu drag ne adunăm în orfelinate în jurul pomului de Crăciun, ca să depunem acolo darurile noastre adunate pentru scumpii noştri orfani, de cari legământul nostru făcut cu tații lor, ne încătuşează cu aceiași dragoste cu care iubirea de părinte ne leagă de copiii noştril Aşi vrea să înțăleagă însă azi toată suflarea românească sfânta datorință, de-a ne iubi şi ocroti micuții orfani, cari numai învăluiţi în dragostea noastră a tuturora, vor deveni apărătorii țării în viitor!

Să nu cunoaştem altă fericire mai mare decât aceea, de-a îmbrăca pe cel gol şi a sătura pe cel flămând, căci numai astfel putem da dovadă de credinţă în Dumnezeu şi iubire nefățărită de ţară.

Neamul românesc să nu uite că are un legământ puternic cu cei morți pe câmpurile de onoare şi că sutele de mii de viteji cari azi mâne vor intra în luptă din nou, vor pleca la războiu liniştiţi, dacă în sufletul lor va fi vie pilda dată de cei rămaşi în vieață, când era vorba de-a ne arăta iubirea şi de-a ocroti pe orfanii eroii lor dela front.

 Intrăm în timpul petrecerilor de tot soiul, bine ar fi, dacă din venitul lor curat am îmbrăca ici colea şi câte un orfan, imitând pilda bună dată de armata noastră din Sibiu care a îmbrăcat, în zisa românului <<din tălpi până în creştet» şi în acest an 50 de orfani.

 

Preotul militar I. Dăncilă.

Din foaia Lumina Satelor, anul II, nr2, din 21 ianuarie 1923