19 noiembrie - Pilda zilei

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva! A cui viaţă ai atins-o astăzi?

 

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” şi nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo, Centrala - putea să-ţi spună numărul oricui şi, în plus, ora exactă.

Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.

Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară.

Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.

“Mi-am rănit degetul” – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.

“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.

“Nu este nimeni acasă în afară de mine” - am bolborosit.

“Iţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…

“Nu, ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”.

“Poţi să deschizi răcitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.

“Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” -spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică.

Ea mi-a spus că veveriţa, pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat “Alo, Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”.

Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”.

Altădată, la telefon, “Alo, Centrala!”.

“Centrala” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă, mi-am reamintit acea seninătate şi acel sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fii fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iaraşi drumul către vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: ”Alo, Centrala!”.

Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.

“Centrala.” Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”.

O pauza lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum”.

Am râs. “Deci, tu eşti, într-adevăr” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea”.

“Iar eu mă-ntreb” – zise ea - “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”.

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

“Cu plăcere” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally”.

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii”.

Am întrebat de Sally.

“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.

“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.

“Îmi pare rău să-ţi spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă”.

Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”. “Da” – i-am răspuns.

“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hârtie, în caz că ai să suni. Ţi-l citesc”.

Mesajul ei era: “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va ştii la ce mă refer”.

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.

___

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva! A cui viaţă ai atins-o astăzi?

Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a stării afective a inimii tale, o expresie filtrată de minte, care este emisă pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibrează în acord cu sentimentele/emoţiile care trăiesc în inima ta, iar cuvintele tale gândite, vorbite şi/sau scrise sunt o amprentă pe care fiinţa ta o pune pe alte inimi. Păstrează tăcerea inimii, minţii şi gurii tale, când nu te simţi influenţat de Iubire, Lumină, Armonie şi Bunătate, pentru că vocea ta poate să producă răni profunde nevindecabile. Atinge viaţa semenilor tăi NUMAI pentru a face nu bine, nu un rău.

Şi nu uita niciodată, omule, că tu poţi să dăruieşti cărămizile, prin vorbele tale grăite sau scrise, cu ajutorul cărora un alt om îşi poate clădi o viaţă fericită, cum poţi să dăruieşti şi buldozerul cu ale cărui şenile poţi distruge o viaţă deja clădită. N-ai vrea să fii distrugător, ci constructor.