25 noiembrie - Pilda zilei

 Trăiau odată într-un sat, doi oameni; unul foarte sărac, iar celălalt, putred de bogat.

Dumnezeu hotărâse ca ei să fie vecini. Trecătorii se opreau miraţi şi exclamau: cum poate suferi cel bogat pe cel sărac, iar cel sărac pe un aşa mare bogat.

Unii drumeţi care ţineau cu bogatul, când îl vedeau îi zi­ceau:

– Eu, zicea un trecător într-o zi, să fiu în locul dumitale, l-aş muta pe sărac, cu casă, cu masă, cu căţel, cu purcel, cu tot, un­deva departe nici să nu mai aud de el. Aş dărâma cocioaba lui şi-aş clădi o aripă nouă pentru conac.

– Ba, eu aş face altceva zise un altul: L-aş necăji şi amărî pe să­răntocul de vecin, încât singur şi-ar lua lumea în cap şi-ar pleca.

Dar erau şi unii dintre trecători, care luau parte săracului şi când îl întâlneau îi ziceau:

– Eu, să fiu în locul tău, l-aş fura pe bogat de câte ori aş avea ocazie, l-aş înşela şi l-aş minţi, căci nu este păcat, pentru că e bogat şi nu se cunoaşte că-l păgubeşti.

– Ba, eu aş face altceva, mai zise un trecător: să fiu în locul tău aş face atâta gălăgie şi atâta murdărie lângă casa bogatului, încât ar fi nevoit să plece singur în altă parte, că are destule parale şi aşa aş scăpa de el.

Şi nu era trecător care să nu-şi dea cu părerea asupra boga­tului sau săracului cu pricina.

Dar, cu toată nepotrivirea pe care o vedeau trecătorii, cei doi vecini trăiau în pace şi bunăînţelegere. Prietenie strânsă între ei nu au putut lega, căci ştiţi d-voastră cum e în lumea asta: săracul nu se simte bine între bogaţi, iar bogatul nu prea se uită la sărac.

Şi aşa, fiecare cu bucuriile şi necazurile lui, vecinii îşi depănau firul vieţii lor.

Odată, se întâmplă un necaz; s-a aprins coşul de la casele bogatului iar scânteile zburau către acoperişul casei săracului gospodar, al cărui acoperiş era de trestie. Săracul, văzându-şi ameninţată căsuţa de flăcări, strigă disperat:

– Sări vecine, că-mi arde casa!

Bogatul, auzind şi văzând pericolul, a sărit cu toţi oamenii lui din curte şi-a stins focul de la coliba omului. În sat se făcu mare haz pe spinarea săracului. Mulţi se adresau bogatului zicându-i:

– Ei măi Toadere, căci aşa-l chema pe bogat, ce mai face vecinul tău, îţi cere de multe ori făină de împrumut, ţi-o mai dă înapoi? Şi multe altele.

Un invidios, l-a întrebat pe Toader într-o zi:

– Cum rabzi, înălţimea ta, om bogat şi cu vază, să-ţi zică un sărăntoc ca Gheorghe, căci aşa îl chema pe sărac, să-ţi zică vecin?!

– D-apoi cum să-mi zică? Dacă-mi este vecin, nu-mi poate zice altfel decât aşa cum este. Şi invidiosul a înghiţit în sec şi a tăcut chitic. Mai trecu o bucată de vreme şi Ana, fiica săracului trebuia să se mărite. Bietul om nu ştia dacă e bine să-l invite pe vecinul său bogat la nuntă sau nu. Dacă-l invit şi nu vine, mă fac de râs; dacă nu-l invit, se va supăra.

Dar iată că Toader, bogătaşul, l-a scos din încurcătură; s-a oferit ca naş Anei. La nuntă, când petrecerea era mai în toi, săracul, fericit cum era, zise cumătrului:

– Măria Ta… Dar bogatul îi tăie vorba şi-i zise: Ce Măria Ta, să-mi zici cumetre, căci aşa mă cheamă de aici încolo. Pe Ghe­orghe săracul, îl podidiră lacrimile şi zise:

– Domnule, Măria Ta, vecine, cumetre! Multă lume m-a în­demnat să-ţi fac rău, că nu-i păcat…

– Cumetre, răspunse bogatul, şi pe mine mulţi m-au îndem­nat să te mut de lângă mine şi să scap de tine, şi puteam face aceasta, dar, pentru că te-am văzut că nu râvneşti la ce nu este al tău, îţi vezi de casa şi familia ta, eşti gospodar cinstit, dacă nu te aveam de vecin, trebuia să-mi caut şi să-mi aduc un aşa vecin, căci vecinul bun fiind aproape, face mai mult decât un frate ce este departe.

Eu sunt bogat, dar toată averea n-am câştigat-o prin hoţie şi necinste, ci am moştenit-o de la părinţi şi am sporit-o prin muncă şi hărnicie. Nu are importanţă că tu eşti sărac iar eu bogat, căci contează şi valorează cinstea, ome­nia, hărnicia şi mărinimia.

De astăzi încolo, trebuie să fim mai apropiaţi, mai uniţi, ajutându-ne unul pe altul în orice împre­jurare, ca doi fraţi, ca fii ai Tatălui Ceresc. Cât despre fini, voi avea eu grijă să nu cunoască lipsa şi să-i ajut de câte ori va fi nevoie.

Aşa vorbi Toader bogatul, iar nuntaşii care se opriseră din joc, începură cu toţii să plângă. Plângeau, dar plângeau de bucurie!

Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui. (Fericirea a-V-a)

„Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român)”, antologie alcătuită de preotul Valeriu Dobrescu. Editura Babei, Bacău 2011