1. Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci iată, ne stau înainte doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte „nuntă” ceea ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele 1 , zice: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11).
2. Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui Hristos?
3. Haideţi să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a nunţii şi să vă arătăm bogăţia covârşitoare a Mirelui şi negrăita iubire de oameni ce o arată faţă de ea şi de ce fel de lucruri se desparte ea şi care sunt cele pe care le va dobândi. Şi dacă îngăduiţi, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă şi să vedem în ce stare este ea când Mirele o primeşte. Fiindcă mai ales în acest mod se vădeşte nesfârşita iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumuseţea, nici de prospeţimea trupului, totuşi se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă şi respingătoare, plină de ruşine şi întinăciune şi, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele păcatelor, aşa o duce în cămara de nuntă.
4. Dar nimeni auzind acestea de la noi să nu se coboare [cu gândul] la grosimea trupului. Căci noi vorbim despre suflet şi despre mântuirea lui. Fiindcă nici acel suflet ceresc, fericitul Pavel, când a spus „v-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2), nu ne-a spus în chip ascuns altceva decât că a logodit cu Hristos, ca pe o fecioară neprihănită, acele suflete care s-au apropiat de dreapta credinţă 2 .
5. Cunoscând acestea în amănunt, să cercetăm cu claritate urâţenia ei anterioară, ca să ne minunăm de iubirea de oameni a Stăpânului. Căci ce ar fi mai dezgustător pentru suflet 3 ca, lepădând cinstea proprie şi uitând de bunul său neam de sus 4 , să slujească pietrelor şi lemnelor
6. Pe aceasta 6 văzând-o într-o astfel de stare, ţinută în adâncul răutăţii, goală şi diformă, neluând în seamă urâţenia ei, nici neagra-i sărăcie, nici mulţimea [şi mărimea] relelor, a primit-o [la Sine], arătându-i covârşitoarea Sa iubire de oameni. Şi o asemenea dispoziţie [iubitoare] o dezvăluie prin profetul [David], zicând: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău şi va pofti împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44, 12-13).
7. Vezi, cum chiar de la început îi arată bunătatea Lui, învrednicind-o pe cea atât de nărăvaşă şi care se dăduse pe sine cu totul necuraţilor diavoli, să fie numită fiică? Şi nu numai aceasta, dar nici măcar nu-i cere vreo socoteală pentru greşeli, nici preţ de răscumpărare 7 , ci doar o îndeamnă şi o cheamă să-şi plece auzul şi să primească îndemnul şi sfatul şi să uite cu desăvârşire ceea ce a făcut [până atunci].
8. Ai văzut negrăita iubire de oameni? Ai văzut covârşitoarea grijă? Căci acestea, fericitul David le-a grăit atunci către întreaga lume care zăcea în rău. Iar acum noi, [găsind] bun prilej, le strigăm acestea către cei care doresc cu ardoare jugul lui Hristos şi aleargă spre această înrolare duhovnicească şi le adresăm fiecăruia dintre cei de faţă, schimbând puţin cuvântul profetic: Uitaţi de toate cele dinainte, voi, noi ostaşi ai lui Hristos! Uitaţi îndeletnicirile cele rele! Ascultaţi şi plecaţi urechea voastră şi primiţi sfatul acesta preabun, [căci] zice: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău”.
9. Vezi că aceleaşi îndemnuri pe care profetul le-a adresat lumii întregi le-am adresat şi noi astăzi dragostei voastre? Căci prin faptul că zice „uită poporul tău” vorbeşte în chip ascuns despre idolatrie şi despre înşelare şi despre slujirea demonilor. [Apoi] zice „şi casa părintelui tău”, care înseamnă să uiţi de vieţuirea ta de mai înainte, care te-a adus la această hidoşenie. Uită de toate acelea şi alungă toate acele prejudecăţi ale minţii 8 tale. Căci numai zidirea văzută, înşişi au fost cuprinşi de atâta nebunie încât s-au închinat câinilor, maimuţelor, crocodililor şi altora mai josnice decât acestea (P. G. 53, 68). Cel zidit din ţărână a primit ca insuflare suflul vieţii. „Şi a devenit - zice -suflet viu”. Ce înseamnă „suflet viu”? [Înseamnă] „lucrător”, având mădularele trupului supuse lucrărilor sale şi urmând voinţei sale. Însă nu ştiu cum, noi am întors pe dos ordinea şi atât de mare a devenit forţa răutăţii, încât ne sileşte să urmăm poftelor cărnii. Şi coborând de pe tron pe cel mai dinainte orânduit să-l ocupe şi căruia i se cuvenea prin rânduiala [stabilită] locul de stăpân, [adică sufletul], ne-am supus cu sila plăcerilor cărnii, necunoscând bunul lui neam şi de câtă cinste are parte ( P. G. 53, 103-104).
10. Vezi, iubitule, că despre suflet este vorba? Căci dacă un trup este urât prin fire nu poate să devină cândva frumos, fiindcă Stăpânul a rânduit ca toate cele ale firii să nu se poată mişca, nici schimba 10 , însă pentru suflet acest fapt este foarte uşor. De ce? Fiindcă totul ţine de liberul arbitru 11 şi nu de fire. De aceea şi este posibil, ca [un suflet] foarte urât şi inform să se schimbe dintr-o dată, dacă doreşte, şi să se urce la culmea frumuseţii şi să devină iar strălucit, după cum iarăşi, dacă este delăsător 12 , să fie cuprins de cea mai cruntă hidoşenie. Aşadar, „va pofti împăratul frumuseţea ta”, dacă uiţi de toate acelea, adică de poporul tău şi de casa tatălui tău.
*
1 Înscrierea în oaste şi căsătoria.
2 „Dreapta credinţă”. Termenul grec este mult mai cuprinzător şi nu are doar înţelesul de corectă formulare dogmatică. El indică doar cuvenita şi buna raportare faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de semeni, faţă de întreaga creaţie şi dreapta poziţionare a tuturor acestora în plan axiologic. De bună seamă, că o corectă formulare dogmatică a credinţei este un lucru important pentru a se putea vorbi de ea, deşi se cuvine mai mult cercetat modul în care este înţeleasă, asimilată şi trăită dogma Bisericii.
3 Textual „pentru aceasta” (adică „pentru mireasă”). Sufletul este de genul feminin în greceşte.
4 Poate fi tradus şi prin „bunul neam pe care l-a avut la început”. Cinstea şi bunul neam sunt folosite de Sfântul Ioan în legătură cu starea originară a sufletului. Această stare era caracterizată de bună relaţie între trup şi suflet: supunerea celui dintâi faţă de suflet. Dăm mai jos câteva texte semnificative: Fiinţa netrupească a sufletului i-a conferit omului mare cinste din partea iubirii de oameni a lui Dumnezeu (P. G. 53, 103). Cei învredniciţi cu raţiune şi care au primit atâta cinste de la Făcător, [fiind ei] mai de preţ decât toată şi celor necuvântătoare şi celor mai lipsite de preţ decât acestea, sporindu-şi urâţenia prin grăsimea jertfelor, prin spălări sângeroase şi prin fumigaţii [aduse idolilor]. Căci de aici pleacă roiul feluritelor plăceri: chefurile, beţiile, desfrâurile şi toate îndeletnicirile ruşinoase, de care se bucură diavolii slujiţi prin ele 5 .
5 Orice patimă este un mod de slujire a demonului şi o aducere de sine, ca jertfă, aceluia.
6 Pe suflet, mireasa lui Hristos.
7 Nici nu se discută gravitatea greşelilor, circumstanţele lor etc., nici nu se cere vreo despăgubire pentru ele.
8 Minte redă aici grecescul care accentuează mai degrabă capacitatea analitică, discursivă, matematică a minţii, decât pe cea intuitivă. Se ştie din scrierile ascetice că omul de multe ori îşi justifică raţional şi coerent patimile, crezându-se îndreptăţit să se supună lor în urma unui raţionament pe care îl consideră legitim. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu primim gândurile, chiar dacă par logice, decât numai după ce sunt probate prin rugăciune sau prin experienţa altora mai duhovniceşti. Aceasta este de fapt şi pocăinţa adevărată: renunţarea la vechile inerţii şi prejudecăţi (uneori chiar perfect «raţionale») ale minţii şi reconfigurarea modului de a gândi după «mintea lui Hristos». Exemple de prejudecăţi sunt credinţa comună - tocmai pentru că nu este luată în serios şi analizată coerent - că fericirea este dată de realizarea social-politică, de o anumită înfăţişare fizică, că singurul sens şi răspuns al omenirii este crearea unei culturi şi civilizaţii, moartea - considerată nobilă - pentru fel şi fel de idealuri morale, artistice etc. Prin pocăinţă şi botez realizăm, de fapt, incoerenţa unor astfel de justificări ale acţiunilor şi scopurilor noastre. Hristos a fost şi rămâne cea mai mare provocare, pus spre căderea ori spre ridicarea multora. dacă faci acest lucru şi te desparţi de poporul tău şi de casa părintelui tău, adică de vechiul aluat şi de răutatea în care ţi-ai cheltuit şi ţi-ai distrus toată prospeţimea 9 sufletului dimpreună cu cea a trupului, [numai atunci] va pofti împăratul frumuseţea ta.
9 Cuvântul grecesc mai înseamnă şi frumuseţe, tinereţe, bucurie. Buna dispoziţie a trupului, frumuseţea lui este legată în abisurile inconştiente ale sufletului nostru de lipsa păcatului. Acesta este şi faptul pentru care ne plac foarte mult trupurile mlădioase, fără cusur, ele fiind asociate cu starea paradisiacă, şi de aceea vrednice de dorit. Dar raportarea doar exterioară la ele reiterează pentru noi, cei de azi, experienţa Evei - vai! atât de amară prin consecinţele ce le-a adus - faţă de fructul «frumos la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă». O raportare doar exterioară confundă persoana privită şi dorită cu manifestarea ei corporală, ca una ce este singura vizibilă. O raportare totală vizează întregul persoanei, nefăcând abstracţie de manifestarea trupului, dar menţinând corecta ierarhie între trup şi suflet (a se vedea şi nota 6).
10 Aici nu se referă la orice mişcare. Căci orice trup se dezvoltă, creşte, deci se mişcă; dar o face după nişte legi ale firii care nu se pot schimba (spre exemplu, forma unui trup este dată în mare măsură de informaţia sa genetică). Ideea este că legile firii nu pot fi schimbate decât prin intervenţia excepţională şi după raţiuni numai de Dumnezeu ştiute, în principiu, accidentele firii nu ne pot periclita mântuirea, de vreme ce aceasta depinde de alegerea noastră.
11 Raportul dintre liberul arbitru şi fire este o problemă controversată în gândirea omenirii. Pentru aceea şi Părinţii Bisericii i-au dat o deosebită atenţie. Acest fapt necesită un studiu mult mai aprofundat. Spunem doar că voinţa personală este cea importantă în orice fel de relaţii. Prin ea o persoană alege conştient între mai multe posibilităţi. Această voinţă are puterea - şi aceasta doar în conlucrare cu harul - de a duce firea la o metamorfozare completă.
12 A lua cu uşurinţă problemele mântuirii.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - CATEHEZE BAPTISMALE
Traducere din limba greacă veche PR. MARCEL HANCHES
Editura Oastea Domnului - Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!