Pentru avva Antonie ( I )

 

1. Sfîntul avva antonie, şezînd odată în pustie, a venit în nepurtare de grijă şi în multă întunecare de gînduri, şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voiesc să mă mîntuiesc, şi nu mă lasă gîndurile; ce voi face în scîrba mea? cum mă voi mîntui? Şi sculîndu-se puţin a ieşit afară şi a văzut pe oarecare ca pe sine, şezînd şi împletind o funie, apoi sculîndu-se de la lucru şi rugîndu-se, şi iarăşi şezînd şi împletind funia, apoi iarăşi sculîndu-se la rugăciune. iar acesta era Îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui antonie. Şi a auzit pe Înger zicînd: aşa fă, şi te mîntuieşti. iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi aşa făcînd, se mîntuia.

2. Acelaşi avva antonie, căutînd la adîncul judecăţilor lui Dumnezeu,
a cerut, zicînd: Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea-îmbătrînesc? Şi pentru ce unii sînt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sînt săraci? Şi i-a venit lui glas zicînd: antonie, ia aminte de tine. că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu, şi nu-ţi este ţie de folos a le şti.

3. A întrebat oarecare pe avva antonie, zicînd: ce păzind eu, voi plăcea lui Dumnezeu? Şi răspunzînd bătrînul, a zis: cele ce îţi poruncesc ţie păzeşte-le: Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să ai înaintea ta totdeauna; şi orice vei face, să ai mărturia din Sfintele Scrip turi; şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. acestea trei păzeşte-le, şi te vei mîntui.

4. Zis-a avva antonie către avva Pimen, că: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu, şi să aştepte ispită pînă la suflarea cea mai de pe urmă.

5. Acelaşi a zis: nimeni nu va putea să intre neispitit în Împărăţia cerurilor. că ridică zice ispitele, şi nimeni nu este care să se mîntuiască.

 Avva Pimen s-a născut probabil după moartea avvei antonie. Forma acestui cuvînt este generată de o greşeală de copiere, iar originalul său este cuvîntul 128 al avvei Pimen (vezi mai jos, p. 212) (n. Ed.)

6. Întrebat-a avva Pamvo pe avva antonie: ce voi face? Zice lui bătrînul: Să nu fii nădăjduindu-te spre dreptatea ta, nici să te răzgîndeşti pentru lucru trecut, şi stăpîneşte-ţi limba şi pîntecele.

7. Zis-a avva antonie: am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pămînt; şi suspinînd am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicîndu-mi: Smerenia.

8. Zis-a iarăşi: Sînt unii care şi-au topit trupurile cu nevoinţa, şi pentru că nu au avut ei dreapta socoteală, departe de la Dumnezeu s-au făcut.

9. Zis-a iarăşi: că de la aproapele este viaţa şi moartea. că de vom dobîndi pe fratele, pe Dumnezeu dobîndim; iar de vom sminti pe fratele, la Hristos greşim.

10. Zis-a iarăşi: Precum peştii, zăbovind la uscat, mor, aşa şi călugării, zăbovind afară de chilie sau petrecînd cu mirenii, se slăbănogesc către tăria liniştii. Deci trebuie, precum peştele la mare, aşa şi noi la chilie să ne grăbim; ca nu cumva zăbovind afară, să uităm păzirea cea din lăuntru.

din Pateric Egyptean
Tipărit cu binecuvîntarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
editura Cartea Ortodoxă Bucureşti

Avva Antonie cel Mare, prăznuit de Biserică la 17 Ianuarie, s-a născut în Egypt la anul 251, într-o familie de ţărani Creştini. Pe la anul 269, auzind la Liturghie Evanghelia care spune: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie (Mat 19:21), s-a dăruit unei vieţi de nevoinţă sub ascultarea unui bătrîn, aproape de satul natal. La anul 285 a plecat în pustie, iar vestea vieţuirii sale îngereşti a început să atragă în pustie primii ucenici. Aceştia înmulţindu-se, pe la 306 a părăsit viaţa singuratică pentru a le fi părinte duhovnicesc în muntele cel „din afară”, numit Pispir în Lavsaicon (21). S-a coborît la Alexandria în vremea ultimei mari persecuţii împotriva Creştinilor (311), şi mai apoi pentru a-l sprijini pe ucenicul său, Sfîntul Athanasie cel Mare, în lupta sa împotriva ereziilor (338). A murit la vîrsta de 105 ani (356) în „muntele cel din lăuntru”, unde s-a mutat în anul 313 şi unde este astăzi mănăstirea sa.